Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Șăineanu

de George Voicu

Text apărut în Caietele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Nr. 1 (3) / 2008

Toate drepturile acestei versiuni aparțin I.N.S.H.R. „Elie Wiesel”

© Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

„Ils m’ont fait l’effet de cannibales qui se réjouissaient bestialement d’avoir écharpé et dévoré un homme civilisé.” (Al. Odobescu)

„...Sperând poate că am distrus personalitatea științifică a d-lui Șăineanu? O, nu! între altele și pentru aceea că, precum se știe, Lazării nu mor ușor. Mai ales când este cine să-i desgroape... Și se vor găsi!” (Nicolae Iorga)

I. De la bunele auspicii ale începutului la ostilitate

Intrarea lui Lazăr Șăineanu (1859-l934) pe scena culturală românească nu prevestea nicicum șirul de umilințe pe care avea să le îndure de la un moment dat, soldat cu tristul deznodământ al expatrierii sale la începutul secolului XX. Dimpotrivă. Atât convingerile și aspirațiile care-l animau cât și împrejurările păreau, atunci, în prima parte a anilor 1880, să se întâlnească în chip fericit. Altfel spus, între ceea ce voia tânărul Șăineanu să facă și societatea în care urma să-și împlinească visul părea să fie deplină compatibilitate.

Să ne oprim, mai întâi, asupra visului viitorului mare lingvist. Aspirațiile sale sunt destul de clar exprimate într-o serie de articole pe care le-a publicat în 1880, la vârsta de 21 de ani, în ziarul Fraternitatea – al cărui redactor era atunci -, și pe care în același an le-a tipărit într-o broșură: Moisi Mendelsohn. Viața și activitatea sa. Studiu biografic^[1]. Aceasta este, de altfel, prima monografie dedicată teoreticianului iluminismului evreiesc (Haskalah) în spațiul românesc. Aderența tânărului redactor al ziarului condus de A.S. Gold și dr. Beck la ideile lui Moses Mendelssohn, așa cum rezultă din această broșură de 80 de pagini, este una înflăcărată. Motoul cu care se deschide textul, luat din Mendelssohn, spune aproape totul despre spiritul care animă această lucrare: „Adoptați limba și aspirațiile poporului în mijlocul căruia trăiți”. Lazăr Șăineanu închină un adevărat imn de slavă lui Moses Mendelssohn, pe care îl considera „un al doilea Moise” al evreimii, căci dăduse, asemenea celui biblic, o învățătură salvatoare poporului său și iudaismului:

Căci el ne-a îmboldit să ne ridicăm din starea înjosită, în care ne cufundase o persecuție seculară, pe o treaptă mai înaltă de cultură; el ne-a sfătuit să îmbrățișăm cu ardoare științele și artele; el în fine ne-a îndemnat să adoptăm limba poporului în mijlocul căruia trăim^[2].

Viitorul mare filolog înregistrează și-și asumă acum cu deferență toate judecățile mendelssohniene, inclusiv criticile la adresa limbii idiș, „jargonul evreo-german”, părând să admită la rândul său că, într-adevăr, limba tradițională a evreilor așchenazi „se corupsese în răstimpul îndelungatului lor trai de izolare”^[3] și că trebuia înlocuită cu limba țării în care trăiau. Justețea acestui îndemn formulat de cel care se născuse în urmă cu un veac și jumătate o vedea acolo unde s-a aplicat: „Evreii din Germania și-au însușit, împreună cu limba, și aspirațiile poporului german și numai astfel au putut ei ajunge la acel grad înalt de cultură, pe care se află astăzi”^[4]. Meritul pentru o asemenea orientare a evreilor spre lumina culturii moderne îi este atribuit exclusiv lui Moses Mendelssohn, socotit, tocmai pentru că i-a împins pe evrei pe acest drum al aculturației, un salvator al lor, o reîncarnare a miticului Moise.

Pentru a face lucrurile inteligibile și pentru majoritari, Lazăr Șăineanu recurge la o comparație, găsind afinități istorice între români și evrei. Acțiunea lui Moses Mendelssohn este socotită aidoma celei a lui Ioan Heliade-Rădulescu: „Heliade – ca și Mendelsohn – a luptat din răsputeri a reda poporului său o limbă și, împreună cu limba, el a căutat a reînvia într-însul conștiința naționalității și demnității sale, atât de mult timp înăbușită de dușmanii neamului românesc.”^[5]

Lucrarea, scrisă cu entuziasm și optimism juvenil, nu este numai o apologie a părintelui iluminismului evreiesc, ci și a patriei adoptive, pentru prezentul și trecutul ei deopotrivă. Cum nu era suficient ca doar evreii să-și dorească integrarea în societatea și cultura românească, ci și țara în care trăiau, Lazăr Șăineanu credea că, atunci, în 1880, și această din urmă condiție era îndeplinită. Articolul 7 din Constituție recent revizuit – altminteri, atât de contestabil – îi apărea ca o cale sigură de emancipare, dacă va fi aplicat cu bunăcredință. Speranțele multor evrei români – mai ales „pământeni”, între care se număra și cazul său – în dobândirea drepturilor lor politice și civile pe calea deschisă de Constituția revizuită se redeșteptaseră atunci, iar un tânăr ca Lazăr Șăineanu se număra de bună seamă printre aceștia. Dar nu numai prezentul politic românesc, aparent binevoitor cu evreii, îl face încrezător pe Lazăr Șăineanu în emanciparea sa și a co-naționalilor săi, ci și trecutul românesc, care îi apare – comparativ cu ceea ce-au pătimit evreii în alte regiuni ale Europei – exemplar în privința toleranței și ospitalității față de cei prigoniți. E motivul pentru care Lazăr Șăineanu recurge și la un elogiu patetic al patriei adoptive, flaterie menită să demonstreze prin exemplu personal patriotismul evreilor români ca imperativ moral și să înlăture astfel mefiența majoritarilor:

Evreii – scrie tânărul Șăineanu – au contractat o datorie de recunoștință către această țară, în solul căreia zace de secole cenușa părinților lor. Nu trebuie uitat niciodată că patria noastră a fost în cursul unui îndelungat răstimp azilul tuturor prigoniților din cauza religiei. Pe când centrul Europei era inundat de sângele nenorociților noștri frați, pe când peninsula pirineică fumega necontenit de autodafeurile inocentelor victime, evreii se bucurau în această țară de o absolută libertate de conștiință^[6].

În consecință, aspirațiile de emancipare ale evreilor au o șansă în plus în cazul românesc. Câștigători vor fi și minoritarii și majoritarii. De aceea, drumul și lupta lor trebuie să se întâlnească:

Da, numai o activitate comună, fără deosebire de cult, va putea face ca scumpa noastră patrie să realizeze idealul românismului: ca România să devină un far de cultură pentru Orient, precum ea a fost de-a lungul unui șir de veacuri un bulevard al civilizației pentru Occident!”^[7]

Deloc întâmplător, cum vom vedea îndată, limbajul pe care-l folosește Lazăr Șăineanu pe alocuri, cum se-ntâmplă și în pasajul reprodus mai sus, extras din finalul broșurii sale, era tributar lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. De altfel, la fel de neîntâmplător, Lazăr Șăineanu invocase anterior într-o notă, ca probă în sprijinul tezei ospitalității și toleranței românești față de evrei, o lucrare a aceluiași cărturar român: Istoria toleranței religioase în România, apărută în 1868.

E destul de limpede că tânărul L. Șăineanu optase încă de la 1880 pentru un magistru, B. P. Hasdeu, pe care probabil nu-l cunoștea decât pe cale livrescă. Nu se apropiase încă de cărturarul encicloped și naționalist, dar, curând, o va face. Și va primi, în schimb, pentru o bună bucată de timp, o înaltă apreciere și o însemnată protecție.

Începând cu anul următor, când se înscrie student la Facultatea de Litere a Universității din București, apropierea sa de Hasdeu intră într-o nouă etapă, devenindu-i discipol devotat. îi urmărește atent prelegerile și ele nu fac decât să-i confirme așteptările. Tot atunci, frecventează și cursurile lui Alexandru Odobescu și pe cele ale lui T. Maiorescu, dar lecțiile directorului Columnei lui Traian par să-l atragă mult mai mult, atracția putându-se explica prin pasiunea lui pentru „știința limbii”, care se vedea mai bine răsplătită la cursurile lui Hasdeu. Iar magistrul ales nu întârzie să-i răspundă discipolului în consonanță cu așteptările acestuia. Nu după mult timp, L. Șăineanu începe să publice în Columna lui Traian^[8], ceea ce reprezenta, de bună seamă, o primă validare a sa de către autoritatea lingvistică a epocii. O va face de acum înainte sub numele care l-a consacrat în cultura română, Lazăr Șăineanu (în 1883 și-a schimbat oficial – fapt făcut public prin Monitorul Oficial - numele de familie Schein / Șain, optând pentru patronimul Șăineanu^[9]). Recunoașterea de către Hasdeu a valorii discipolului său se vede și mai bine la încheierea studiilor universitare ale acestuia și imediat după aceea.

Teza sa de licență, Încercare asupra semasiologiei limbei române, publicată în 1887, beneficia de un preambul elogios din partea lui Hasdeu, cuprinzând cuvintele pe care acesta le rostise cu ocazia susținerii ei. Alegerea lui L. Șăineanu ca „urmaș” e aici fără echivoc exprimată de magistru:

Ca istoric, ca filolog, ca linguist, – stă scris la începutul acestui volum – las și eu trei «ucenici» de cari am tot dreptul de a fi mândru: unul, d. Tocilescu, este astăzi coleg al meu, și aș dori ca și ceilalți doi, d. Bianu și d-ta [Lazăr Șăineanu], să-mi fiți de asemenea colegi cu o zi mai curând^[10].

Hasdeu vedea atunci în L. Șăineanu pe unul din reprezentanții „unei școli curat științifice, care urmărește adevărul și numai adevărul. Cercetările d-tale de până acum, și mai ales ultima lucrare, asigură un ager luptător în sânul acestei noi direcțiuni”^[11].

Încercare asupra semasiologiei limbei române era, într-adevăr, o lucrare neobișnuită prin profesionalism și aplicație. Studiul acesta despre „tranziția sensurilor” cuvintelor în limba română când ele trec dintr-un domeniu în altul, care constata de pildă că metamorfoza semantică a termenilor din registrul sacru în cel profan e legată puternic de împrejurările sociale, s-a văzut apoi încununat cu prestigiosul premiu Hillel, în valoare de 5000 lei aur. De bună seamă, Hasdeu a avut un rol capital în decizia de premiere a acestei lucrări.

Acest valoros premiu îi va asigura autorului doi ani de studii în Franța și în Germania. L. Șăineanu învață la École des Langues Orientales limbile balcanice și vecine – bulgara, albaneza, sârba, rusa, greaca modernă, turca^[12] – , fără de care studiul aprofundat al limbii române n-ar fi fost posibil, iar la Universitatea din Leipzig obține doctoratul în filologie cu teza Les jours d’emprunt ou les jours de la vieille, o monografie de folclor comparat, care va fi elogiată de Al. Odobescu și de Ionescu-Gion, criticul literar de la Românul.

Una peste alta, L. Șăineanu primise până acum numai semne de încurajare pentru integrarea sa în cultura și societatea românească. B. P. Hasdeu fusese cel dintâi care văzuse în tânărul filolog de origine evreiască nu numai o speranță, ci și o valoare, la a cărei validare a contribuit decisiv. Și nu era singurul. În aceeași perioadă, V. Alexandrescu Urechiă (1834-1901), om politic important și personaj omnipotent în domeniul culturii, îl alesese pe L. Șăineanu ca principal colaborator la editarea celor două impunătoare volume care alcătuiau operele complete ale lui Miron Costin, tânărului lingvist revenindu-i sarcina – de care s-a achitat cu brio – de a întocmi un glosar cu termenii folosiți de cronicar ieșiți din uz, fapt menționat pe pagina de titlu^[13]. însuși temutul și omnipotentul Dim. Sturdza (1833-1914) îi dăduse, personal, dar și ca ministru al Instrucțiunii Publice, toate asigurările, spunându-i înainte de plecarea sa în străinătate: „Cazul doctorului Gaster să nu vă neliniștească: la întoarcere, fiți sigur, vă vom primi cu brațele deschise”^[14].

Revenit în țară în 1889 cu un înalt titlu științific obținut la o universitate de prestigiu, L. Șăineanu este numit suplinitor al lui Hasdeu la Facultatea de Litere, dar – neavând cetățenia română – fără să fie plătit. Acceptarea unui universitar de origine evreiască neîmpământenit părea să fie, chiar și-n aceste condiții (de muncă neremunerată), o confirmare a spuselor lui Dim. Sturdza.

Dar, ca să poată trăi, Lazăr Șăineanu a cerut atunci Ministerului Instrucțiunii Publice o suplinire plătită, la o școală secundară, solicitare care l-a pus pentru prima oară în fața ostilității. Ștefan Mihăilescu, secretar general al Ministerului Instrucției Publice, s-a opus zgomotos cererii lui L. Șăineanu, amenințând chiar cu demisia în cazul în care va fi acceptată; a cedat, totuși, atunci când a intervenit în favoarea ei Odobescu. Chiar dacă acest incident a fost repede depășit, el era un prim avertisment asupra opoziției de care L. Șăineanu se va lovi de aici înainte. Nu avea să treacă mult timp până să se convingă nu numai de existența acesteia, dar și de caracterul ei intratabil.

În vara anului următor, după ce predase timp de un an latina la cursul inferior (gimnaziu) al unui liceu bucureștean, perioadă în care a publicat mai multe manuale destinate școlii, tânărul savant s-a văzut numit profesor suplinitor, pentru anul școlar următor, la catedra de limba și literatura română la cursul superior de la liceul „Gh. Lazăr”. Ordinul de numire, care era un fel de avansare, era datat 29 mai 1890. După vreo săptămână, o adresă emisă de Ministerul Instrucțiunii Publice îi aducea la cunoștință că era transferat, începând cu anul universitar următor, la Universitatea din București, la o catedră nou creată, de istorie și literatură română, în baza meritelor sale, a lucrărilor și titlurilor științifice pe care le avea. Nici nu apucase să intre în rolul de profesor suplinitor la cursul superior de la liceul la care fusese numit, când, iată, o altă schimbare, încă și mai reconfortantă, îl viza pe tânărul filolog. Chiar dacă înapoia ei stătea o conjunctură destul de bizantină (pe postul de la liceul „Lazăr” trebuia pus un favorit al zilei, V. D. Păun, fost perceptor al Prințului Ferdinand), criteriile meritocratice păreau, încă o dată, să fie singurele care acționau în cazul mutării lui L. Șăineanu. Și, într-un fel, până la un punct, chiar așa era. „Consiliul permanent al Instrucțiunii Publice”, care hotărâse să-i acorde această catedră, și din care făceau parte Hasdeu și Odobescu, neîndoielnic că avusese în vedere competența lui L. Șăineanu, ca și ministrul C.C. Arion care emisese ordinul de numire. Ceea ce-i spusese Dim. Sturdza părea deci să se confirme din nou. Nu era însă decât o iluzie. Căci mutarea lui L. Șăineanu la această catedră, chiar dacă nu el o solicitase, dar care în mod firesc i se potrivea și îi convenea, a constituit îndată o pricină de scandal public care arăta limpede limita acceptării sale în sistemul universitar. Transferul a declanșat proteste de proporții, în care au fost antrenați nu numai universitari, dar și studenți, care au recurs imediat la greve. Mai mult, unele ziare (precum Voința Națională) au început să vocifereze împotriva numirii lui L. Șăineanu ca profesor la universitate. Opinia publică s-a inflamat brusc la aflarea acestei vești. Profesori de liceu, precum cei de la liceul din Ploiești, unde învățase chiar L. Șăineanu, în loc să se bucure de reușita unui fost elev de-al lor, s-au arătat puternic contrariați și scandalizați, clamând cu mult zgomot – într-o scrisoare publicată în noiembrie 1890 – îngrijorarea că educația tineretului era încredințată cuiva dinafara etniei române:

Un străin de ființa neamului nostru nu va putea deștepta în mintea și în inima generațiunii noi imaginea trecutului nostru plin de învățăminte pentru viitor. Cum va simți și va recunoaște acela pulsațiunile vieții istorice a românilor, când inima lui nu bate ca și a poporului românesc întreg, când el nu are nimic în comun cu aspirațiunile lui?^[15]

Competența celui în cauză nu era câtuși de puțin luată în calcul, ci doar caracterul lui „străin”. Foștii săi profesori știau, desigur, că L. Șăineanu se născuse în țară, ca și părinții și strămoșii săi, că fostul lor elev se pusese în slujba țării prin ceea ce scrisese. Cu toate acestea, el rămânea un „străin” doar pentru diferența confesională care-l caracteriza.

Cel care a orchestrat toate aceste proteste a fost nimeni altul decât V. A. Urechiă, cel care în urmă cu câțiva ani îi propusese tânărului filolog colaborarea la ediția operelor complete ale lui Miron Costin. De ce, acum, se întorsese împotriva celui pe care-l apreciase? Explicația e simplă: V. A. Urechiă, cumulard și bugetivor (a deținut, adesea simultan, o mulțime de demnități: profesor la Universitate, academician, senator, ministru al Instrucțiunii Publice, președinte al Ligii Culturale, vicepreședinte al Ateneului Român etc.), voia să-și păstreze pentru sine totul, inclusiv ceea ce-i fusese oferit lui L. Șăineanu. De altfel, chiar el, V. A. Urechiă, concepuse noua catedră universitară; era destul de eterogenă, pentru că reunea două domenii distincte, istoria și literatura româna; cum însă era formată din două posturi, cineva trebuia să predea cele două domenii până în epoca lui Mihai Viteazul, altcineva – și acesta era chiar V. A. Urechiă – urmând să predea istoria și literatura română din epoca următoare. V. A. Urechiă le voia însă pe amândouă pentru sine. „Consiliul permanent al Instrucțiunii Publice” a socotit însă că pentru epoca de dinainte de Mihai Viteazul potrivit ar fi fost L. Șăineanu, care, la rândul său, se credea capabil să și-o asume, deși îi vedea artificialitatea. Numirea lui L. Șăineanu la această catedră trebuie să-l fi nemulțumit puternic pe cel care o crease, pentru că nu în acest scop o imaginase el. În consecință, a făcut totul pentru a submina numirea lui L. Șăineanu. în cele din urmă, mobilizat de V.A. Urechiă, corpul profesoral a cerut ministrului revocarea lui L. Șăineanu din noua funcție didactică, pe motivul că nu era încă împământenit, ignorând că-l suplinea de un an pe Hasdeu la catedra de filologie, perioadă în care această obiecție nu-i fusese adusă. Gratuit, pare-se, putea profesa de la catedră, dar nu plătit de la bugetul statului român. În fața acestor proteste, unele mai vehemente decât altele, L. Șăineanu a trebuit să-și dea demisia. Pe 15 noiembrie 1890, T. Maiorescu, care era atunci ministru, i-a acceptat-o. Și cum, între timp, postul de profesor suplinitor la cursul superior de la liceul „Lazăr” îi fusese dat lui V.D. Păun, Lazăr Șăineanu s-a trezit deodată rămas fără mijloace de trai.

V. A. Urechiă – cel pe care M. Eminescu îl numise demult, nu fără temei, „Pseudo-Ureche”^[16], pe care mai târziu I. Iordan îl va califica „un ignorant și un farsor în disciplinele științifice pe care pretindea că le cultivă”^[17], iar Z. Ornea îl va numi „un dictator al culturii și învățământului timp de câteva bune decenii”^[18] – declanșase războiul împotriva tânărului și eminentului savant de origine evreiască și repurta prima sa victorie.

II. Drama încetățenirii (în trei acte)

Era limpede că Lazăr Șăineanu avea nevoie de cetățenia română pentru a-și putea exercita profesiunea de filolog în sistemul universitar. Cum demult își asumase îndemnul lui Moses Mendelssohn, cum se convertise chiar la „românismul” lui Hasdeu, aspirația la împământenire era cât se poate de naturală. Mai mult, în cazul lui L. Șăineanu, e vizibilă și o timpurie dispoziție asimilistă (v. românizarea numelui), care, în cele din urmă, va ajunge - cum vom vedea - până la a se converti la ortodoxia creștină. în consecință, făcuse o primă cerere de împământenire de îndată ce absolvise Facultatea de Litere, în 1887, dar, plecând la studii în străinătate, aceasta se pierduse la Ministerul Justiției. Pe de altă parte, nici Șăineanu nu voia să pară grăbit; altfel spus, prefera să se întoarcă mai întâi în țară cu o probă grea în favoarea cererii sale, adică cu titlurile sale științifice în domeniul filologiei române, menite să arate singure că cetățenia dorită era binemeritată.

Actul I: 1889-1893

Iată de ce o ia de la capăt, înaintând o nouă cerere de naturalizare în toamna anului 1889, de data aceasta cu speranța că toate argumentele sunt de partea sa. Titlurile științifice obținute în țară și în străinătate, precum și lucrările pe care le publicase – mai ales, Semasiologia... și Les Jours d’Emprunt... elogios întâmpinate, cum am văzut – păreau să atârne greu în favoarea încetățenirii sale. Căci avea nevoie nu numai de susținerea consistentă a celor două corpuri legiuitoare (cererea sa, asemenea oricăreia alta de această natură, trebuia să aibă la Senat cel puțin 2/3 din voturi, iar la Cameră – cel puțin majoritatea absolută), dar și de aprobarea dispensei de stagiu; lucrările pe care le publicase între timp îl plasau în mod evident în categoria „talentelor”, pe care noul articol 7 din Constituție le scutea de cei zece ani de așteptare^[19].Primele semne de ostilitate îl fac însă pe L. Șăineanu să nu preseze. Acesta fusese și sfatul pe care i-l dăduse Kretzulescu, președintele Senatului, în 1890, când cererea sa ajunsese la acest corp legiuitor, după cum mărturisește cel în cauză în O carieră filologică. Cu toate paciența pe care și-a impus-o, o surpriză neplăcută îl aștepta: raportul Comisiei de indigenat înaintat Senatului era negativ în privința acordării dispensei de stagiu, sub motivația că titlurile științifice ale aspirantului la împământenire n-ar justifica încadrarea în categoria „talentelor”; în plus, se susținea în acest raport, petiționarul n-ar fi probat că părinții săi erau născuți în țară. Era o decizie cu atât mai șocantă cu cât ea era neobișnuită în asemenea situații.

Voind să înțeleagă ce s-a întâmplat, L. Șăineanu a stat de vorbă cu Dim. Sturdza, membru al Comisiei de indigenat. în urma discuției cu puternicul politician, și-a dat seama că vechea bunăvoință pe care i-o arătase în urmă cu trei ani dispăruse și că în locul ei apăruse același resentiment pe care i-l arătase V. A. Urechiă. De ce această metamorfoză? Lui L. Șăineanu nu i-a fost greu să descopere: „antipatia sa recentă a fost provocată de faptul că mi s-a oferit o catedră și mai ales de numirea mea la Universitate”^[20]. Dim. Sturdza făcea și el abstracție de faptul că nu L. Șăineanu ceruse postul la Universitate, ci i se oferise. Cum va scrie mai târziu L. Șăineanu, „D-l Urechiă avu deci fericirea de a găsi un aliat puternic în persoana d-lui Sturdza.”^[21] în consecință, în loc de un adversar, aspirantul la împământenire s-a trezit cu doi, unul mai potrivnic și mai influent decât altul.

Dar se mai întâmplase ceva între timp: același vajnic „patriot” V. A. Urechiă avusese grijă să-i facă o propagandă negativă lui L. Șăineanu, răstălmăcind grosier un articol al său, „Jidovii sau tătarii sau uriașii”.

În studiul acesta – publicat mai întâi în 1887 în Convorbiri literare, aflată atunci sub conducerea lui Iacob Negruzzi, și reluat, într-o formă adăugită, în 1889 în Romania lui Gaston Paris –, L. Șăineanu își propusese să explice echivalența semantică a acestor termeni („jidovii”, „tătarii”, „uriașii”) într-un anumit idiom popular și în toponimie. Ipoteza sa era aceea că identitatea în chestiune se trage de la tătarii care se convertiseră la iudaism în secolul al VIII-lea (khazarii), unii din ei ajungând apoi și în spațiul românesc, unde – potrivit mitologiei populare – au construit ciclopic („Jidova” fiind un nume simptomatic), de unde suprapunerea semantică dintre cei trei termeni. Dar un V. A. Urechiă a văzut o altă teză în acest articol, și anume că autorul ar fi susținut întâietatea cronologică a elementului evreiesc în spațiul românesc:

Altădată, d-l Șăineanu a susținut că o rasă a religiei lui Moise a dominat în Principate, în aceste provincii și că, prin urmare, cum o demonstrează el, evreii actuali n-ar fi din punct de vedere etnografic decât descendenții evreilor vechi ai țării. Este adevărat că ungurii zic același lucru, când pretind că dreptul lor la proprietate asupra Daciei prevalează asupra celui al românilor. Iată-i acum veniți pe evrei care apără prioritatea stabilirii evreilor khazari în Dacia!...^[22]

Era o răstălmăcire grotescă, pe care V.A. Urechiă o lansase mai demult și în care stăruia; o folosise ca argument împotriva lui L. Șăineanu când acesta fusese numit la Universitate, uzase de ea și într-o ședință a Academiei, acum se servea de ea și în Senat. Așa se face că mulți senatori și-au însușit-o, printre aceștia numărându-se și Dim. Sturdza.

Consecința acestei campanii s-a văzut spre sfârșitul anului 1891^[23], când raportul negativ al comisiei de indigenat a fost aprobat de plenul Senatului cu un vot cvasiunanim: 79 bile albe și 2 bile negre. Era, prin proporțiile votului, o lovitură cumplită și de-a dreptul scandaloasă, care descalifica înaltul corp legiuitor. Cu toate acestea, în presa epocii, ea n-a avut niciun ecou care să-l consoleze cât de cât pe cel nedreptățit. Doar câteva personalități ale timpului și-au exprimat în privat regretul (regele Carol, M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu), după cum consemnează L. Șăineanu în memoriul său autobiografic^[24].

După aproape doi ani, în 1893, cererea de încetățenire a lui L. Șăineanu a ajuns la Cameră, ultima soluție pentru deblocarea ei. Publicase între timp alte două importante lucrări, Istoria filologiei române și Ioan Eliad Rădulesca ca grămătic și filolog, ambele în 1892^[25], care constituiau – logic – noi atuuri în favoarea împământenirii sale. Cum primise însă o lovitură grea din partea Senatului, L. Șăineanu a fost obligat să iasă din pasivitate și să-și pregătească dinainte sprijinul unor deputați. Hasdeu i-a dat în acest sens o mână de ajutor importantă, făcând lobby printre deputați pentru discipolul său. Regele îl rugase pe primul ministru, Lascăr Catargiu, să aibă grijă pentru a nu se repeta votul din Senat și acesta se conformase. Generalul Manu, președintele Camerei, a fost și el foarte grijuliu și a sprijinit deschis cererea de împământenire a autorului Istoriei filologiei române. Dintre deputați, doar Iacob Negruzzi (care, în treacăt fie zis, deși îi publicase articolul lui L. Șăineanu în Convorbiri literare, tot acolo găzduise apoi și „replici” care-i denaturau înțelesul, semn că directorul revistei era pe aceeași poziție cu V.A. Urechiă) îi era ostil în mod deschis, dar opinia lui n-a putut câștiga destui adepți printre deputați^[26]. Așa s-a făcut că, în Cameră, cererea de naturalizare a lui L. Șăineanu a primit în 1893 vot clar favorabil pe ansamblul deputaților: 76 voturi pentru împământenire, 20 contra^[27].

Actul II: 1893-1895

Lucrurile păreau să intre, în sfârșit, pe făgașul dreptății. Dar cererea trebuia să ajungă înapoi la Senat, unde să fie din nou dezbătută și supusă votării. Exista speranța ca, de data aceasta, cererea de împământenire a lui L. Șăineanu, având aprobarea Camerei, să obțină un vot favorabil și din partea senatorilor. L. Șăineanu știa însă că nu va fi ușor și de aceea, prudent, a încercat – prin binevoitori influenți – să pregătească pe cât posibil o opinie favorabilă solicitării sale, așa cum procedase și în Cameră. Cei care-l apreciau i-au sărit în ajutor. Al. Odobescu l-a însoțit pe L. Șăineanu la o întrevedere cu Gr. Cantacuzino, președintele Senatului, ocazie cu care a pledat cu toată convingerea și insistența pentru o soluție favorabilă. Alexandru Lahovary i-a promis de asemenea sprijinul. Hasdeu, pe de altă parte, i-a trimis o scrisoare mitropolitului Ghenadie, președintele comisiei de indigenat, prin care-l recomanda călduros pe L. Șăineanu pentru încetățenire. Urmarea acestui lobby a fost una fericită: comisia de indigenat i-a aprobat cererea lui L. Șăineanu cu unanimitate de voturi în ședința din 10 decembrie 1893.

Votul decisiv urma să fie dat de plenul Senatului. Cererea de naturalizare a lui L. Șăineanu a ajuns pe ordinea de zi a Senatului abia în aprilie 1895. Trecuseră șase ani de când o formulase. în această perioadă, palmaresul său științific se îmbogățise simțitor, iar valoarea operei sale tocmai fusese larg recunoscută. Istoria filologiei române cunoscuse o a doua ediție în chiar acest an, iar Academia Română îi acordase anterior (în 1894) premiul Heliade Rădulescu, în valoare de 5000 lei, pentru monografia Basmele românilor, publicată și ea în acest an. Munca la acest din urmă studiu, și astăzi de referință în domeniu, fiind una din cele mai documentate monografii ale acestui gen epic, îl ajutase, cum spune în prefață, să se anestezieze cât de cât în fața realității ostile, dar și să probeze că cererea lui de încetățenire avea deplină acoperire patriotică. Aparent, premiul nu putea fi decât în favoarea naturalizării lui L. Șăineanu, dar, cum vom vedea, el s-a transformat, paradoxal, într-o piedică.

Ca să înțelegem cum anume s-a întâmplat acest efect pervers, trebuie mai întâi arătat, căci e plin de semnificație, cum anume a reușit L. Șăineanu să câștige laurii instituției din care făceau parte adversarii săi binecunoscuți V. A. Urechiă, Dim. Sturdza, I. Negruzzi. Cu câțiva ani înainte, Academia Română anunțase un concurs pentru cea mai bună lucrare privitoare la Basmele române în comparație cu legendele clasice și în legătură cu basmele popoarelor romanice, opera câștigătoare urmând să primească un premiu și să fie publicată. Regulamentul concursului prevedea ca lucrările ce se vor prezenta să nu poarte la vedere numele autorului, ci doar un moto, identitatea autorului fiind într-un plic sigilat, având pe el același moto, care urma să se desfacă în plenul Academiei, după ce înalta instituție va vota propunerea de premiere formulată de juriul concursului. Ei bine, la concursul din 1894 s-a înregistrat un singur manuscris, având ca moto o deviză din Apuleiu („Ego tibi varias fabulas conseram...”^[28]). Era un volum de 1000 de pagini (numai indicele de nume avea 100 de pagini, pe două coloane), care radiografia lumea basmelor dintotdeauna și de pretutindeni, inclusiv mitologia antică, pe care o clasifica ingenios, deducând totodată caracterul universal al acestor povestiri fabuloase. Juriul concursului, compus din părintele Simion Florea Marian (președinte) – autoritatea în domeniul folclorului și etnografiei în acea perioadă – și profesorii Quintescu și Roman, a apreciat că lucrarea merita din plin premiul, drept pentru care a prezentat mai apoi plenului Academiei Române propunerea de premiere pentru a fi validată. Academicienii au aprobat- o cu unanimitate de voturi. Când s-a deschis însă plicul sigilat care purta pe el cuvintele din Apuleiu, și s-a aflat că lucrarea aparține lui L. Șăineanu, unii academicieni au fost pesemne consternați^[29], alții s-au cutremurat de indignare. „Au fost loviți ca de trăsnet”^[30], își imagina Gaster scena. Dim. Sturdza, de pildă, s-a manifestat în acest chip, iar Iacob Negruzzi nu s-a dat înapoi de la a cere un „răsvot”. Era însă prea târziu pentru a se putea schimba decizia de premiere care fusese luată după toate regulile concursului...

Dacă în 1894 cei doi n-au putut bloca premierea lui L. Șăineanu de către Academia din care făceau parte (și nici publicarea Basmelor române, care s-a produs în 1895), s-au răzbunat în schimb în Senat în 1895, când cererea sa de încetățenire a fost din nou luată în dezbatere. Stă mărturie în acest sens stenograma cu Desbaterile Senatului din zilele de 13 și 14 aprilie 1895^[31]i.

La ședința din 13 aprilie 1895, la începutul căreia au fost prezenți 85 de senatori, 35 lipsind, s-au discutat și aprobat cu rapiditate – pe bandă rulantă, cum se spune – mai multe indigenate, până ce s-a ajuns la cererea lui L. Șăineanu. Aici dezbaterile s-au lățit considerabil, animatorul lor fiind același vigilent „patriot” V. A. Urechiă. După ce dr. I. Cemătescu a prezentat raportul unanim pozitiv al celor cinci membri ai comisiei de indigenat, arătând argumentele clar favorabile încetățenirii lui L. Șăineanu (născut în țară, stagiu militar satisfăcut la vârsta legală, „buna purtare în societate” certificată de Primăria Bucureștilor, studii în țară și în limba română, publicații valoroase, premii, prețuirea lui Hasdeu, larg recunoscuta erudiție a petiționarului, faptul de a fi „îmbogățit literatura noastră cu opere de merit, fiind considerat ca unul dintre representanții cei mai de valoare ai societăței române”^[32]), a cerut senatorilor să fie votat proiectul de lege vizând împământenirea cu dispensă de stagiu a lui L. Șăineanu.

Imediat s-a înscris la cuvânt V. A. Urechiă, spunând mai întâi: „D-lor senatori, nu eram hotărât să iau cuvântul, deși hotărât eram să votez în contra proiectului de lege care s-a citit”^[33]. În realitate, cum se va vedea, era bine pregătit, având asupra sa cărți și citate pentru a-ți susține discursul demolator. Prima sa țintă critică a constituit-o Hasdeu, care făcuse să circule printre senatori o scrisoare în sprijinul încetățenirii lui L. Șăineanu în care afirma: „cine din Senat va da un vot contrariu, nu va fi nici un om serios, nici un om imparțial”^[34]. „Ilustrul coleg, pentru care mulți ani am avut o adevărată afecțiune, deși antisemit, vine să ne propună la vot pe un semit: eu, care nu sunt antisemit, nu voi vota pe semitul D. Șăineanu”^[35], anunță peremptoriu V. A. Urechiă, susținând că el nu e principial contra evreilor, ci contra unor indivizi. „D. Hasdeu, – punctează mai departe vorbitorul – o somitate a noastră culturală, uită, «utilitatis causa», că neamul românesc tocmai de la școala D-sale a învățat să fie cu mare îngrijire, precaut adânc, atunci când este vorba de a băga în cetatea Românească un străin și mai ales calul lui Ulyse din Troia”^[36]. Aceste vorbe au stârnit pe dată aplauze în rândul senatorilor, după cum consemnează stenograma ședinței. Ca să-și convingă colegii de eroarea în care se plasa teoreticianul românismului și notoriul antisemit prin pledoaria sa epistolară în favoarea discipolului său, Urechiă începe apoi să citească din diverse scrieri antisemite ale lui Hasdeu – din Talmudul (1866) și din Industria națională, Industria străină și Industria ovreiască (1866) – teze de genul „evreii urăsc pe creștini” sau traduceri infidele din învățătura iudaică („pe creștinul cel mai bun ucide-l”). Dar cum V.A. Urechiă nu se declara antisemit, ci doar împotriva unor indivizi semiți, trebuia să-i aducă imputări punctuale celui ce solicita naturalizarea.

Trei ar fi acuzele pe care i le aduce lui L. Șăineanu, toate administrate într-un crescendo al gravității: (1) că ar fi susținut teza anteriorității evreilor în spațiul românesc; (2) că ar fi manifestat mereu o atitudinea nepatriotică prin pasivitate sau indiferență (n-a luat apărarea românilor ardeleni persecutați de unguri, nici nu s-a ridicat împotriva unui parlamentar austriac care criticase statul român pentru politicile sale antisemite); (3) că – în fine, dar cel mai grav – petiționarul nu ar fi capabil, cultural și spiritual, să adopte identitatea românească revendicată.

Prima acuză era, cum am văzut, o invenție, utilizată mai demult de V.A. Urechiă, care, într-un fel, se discreditase între timp. într-o ședință a Academiei în care Urechiă o folosise, Hasdeu s-a ridicat și i-a spus în fața tuturor academicienilor: „mințiți!”^[37]. De aceea, poate, acuzatorul nu a stăruit asupra ei, dând de înțeles că-i știe vulnerabilitatea și că ar fi dispus chiar să o retragă, dar lasă lucrurile în ambivalență:

Eu totuși nu aduc asemenea acusări D-lui Șăineanu. Am aci întreg pasagiul D-sale; este, de almintrelea, o teorie care a aflat-o de la alții, și de care a crezut că se poate folosi, fie ca om de știință, fie din punctul de vedere al interesului său ca evreu.^[38].

Și V.A. Urechiă trece la cea de-a doua acuză – insensibilitatea (scriitoricească) a lui L. Șăineanu la suferința românilor transilvăneni:

D. Șăineanu nu a găsit o singură vorbă de mângâiere pentru acei cari pentru apărarea limbei românești au umplut și se sting în temnițele ungurești. D. Șăineanu știe limba românească, dar o știe pentru a fî profesor și a se folosi din bugetul Statului... Era de dorit să o știe până într-acolo încât să înțeleagă glasul inimei românești și cu talentul, pe care nu eu i-l voi contesta, să se pună alături cu aceia cari apăr această limbă românească în contra dușmanilor cari vor să o suprime!^[39]

De data aceasta, forța persuasivă a imputării își face efectul, senatorii răspunzând din nou cu aplauze, încurajat astfel, V.A. Urechiă își multiplică acuzele de această natură: L. Șăineanu „a tăcut” și când țara era „ponegrită” la Budapesta, la Viena sau la Paris, ori în ziarul Egalitatea. Era o imputare căutată cu tot dinadinsul, care nu ținea seama de statutul lui L. Șăineanu. Cum nu era împământenit, nu avea voie să facă politică; altminteri risca expulzarea, cum pățiseră deja sau aveau să pățească mai mulți intelectuali evrei (Moses Gaster, Elias Schwarzfeld, Isaac Auerbach, M. Rosenfeld ș.a. în 1885; J. Hussar și Carol Lulder – ambii de la Adevărul – în 1893; B. Brănișteanu, tot de la Adevărul în 1899). Apoi, potrivit unor convingeri mai adânci, politica nu se potrivea nici cu opțiunea lui deontologică în domeniul științific: „m-am ținut mereu la distanță de discuțiile politice, și aceasta pentru simplul motiv că știința trebuie să rămână senină și să planeze deasupra unor asemenea preocupări”^[40]. Nu era de altfel singurul universitar din România care împărtășea această reținere. E ceea ce, peste câteva săptămâni, răspunzând public – printr-o scrisoare deschisă apărută în ziarul Românul pe 10 mai 1895, singurul care a acceptat să o publice – calomniilor lui V.A. Urechiă, L. Șăineanu punctează cu precizie:

Nu cunosc un singur profesor din Facultatea noastră de litere, cu excepția dumneavoastră, care să fi scris despre această chestiune. Au publicat ceva de acest fel Maiorescu, Odobescu și Hasdeu? Și dacă nu se poate face din asta un reproș acestor maeștri, cum de tăcerea mea ar dovedi o lipsă de sentimente românești?^[41]

Președintele Ligii culturale ignora însă orice comparație de acest tip. Important pentru V.A. Urechiă era să-i convingă pe senatori că acela care cerea cetățenia română nu era „patriot”. „Nu e de ajuns că nu va fi scris D. Șeineanu [sic], – quod est demonstrandum! – în contra neamului românesc; aș voi să probeze că a apărat neamul românesc în marea luptă care se petrece de atâția ani de zile în fața lumei”^[42], a conchis la acest capitol acuzatorul. Dr. Cernătescu, care conducea ședința, l-a întrerupt în acest moment amintindu-i acuzatorului că L. Șăineanu este autorul mai multor cărți care slujesc cultura românească. V. A. Urechiă a reacționat și mai iritat la această observație. Mai întâi, a contestat valoarea acestor cărți, susținând chiar că „una din importantele lucrări a D-lui Șeineanu [sic] este un plagiat de sus până jos^[43] (subl. în text), dar fără a o nominaliza și fără a arăta în ce anume constă plagiatul. După care, a trecut în registru pamfletar:

A făcut carte, strigă D. Cernătescu [...]! Dar, din nenorocire sunt și jidani cari fac cruci, cari ferecă evanghelii, cari fac icoane, și cu toate acestea, cine a văzut ca banca prelaților să fi făcut pe veri unul din acești jidani arhierei sau episcopi, ori diaconi măcar...

[...] Noi am sfințit nu cu aghiazmă, ci cu bani cărțile D-lui Șeineanu [sic]!

Cine a făcut o carte despre Români, trebuie, are dreptul să fie pământeni? Curioasă teorie! [...] D-lor, D-lui Șeineanu [sic], pentru meritele D-sale i s-a plătit, i s-au dat posturi, i s-au dat recompense, și nu voi mai spune în ce mod a căpătat și premiul Academiei.^[44]

V. A. Urechiă, cu aceste reproșuri, se afla deja la cel de-al treilea etaj, cel mai grav, al acuzelor la adresa celui ce voia să fie împământenit: acesta ar fi vrut cetățenia română doar pentru a câștiga posturi, onoruri și bani, nu în virtutea unei compatibilități de simțire și voință. Cel care beneficiase, la începutul anilor 1860, de o stipendie uriașă, în sumă de 300 de galbeni, oferită de parlamentul român printr-o lege specială, pentru a face cercetări istorice în Spania (de unde era originară soția sa) vizând... trecutul național al românilor^[45], și care nu produsese nimic în schimb, era scandalizat acum că statul român acordase un premiu pentru o operă merituoasă.

Însuși modul în care L. Șăineanu își practica profesiunea, lingvistica și filologia română, ar fi arătat – după V. A. Urechiă – caracterul lui străin și inaderent la realitățile naționale românești. Cuvintele rostite de senator sunt fără echivoc:

În definitiv, D. Șeineanu [sic] nu și-a făcut, după mine, proba de bun român. D-sa îmi face efectul unui profesor de anatomie. D-sa se pricepe să taie, să despice cadavrul limbei românești; apoi mai mare nevoie are limba română de acei cari o pot face să rămână etern vie, în lupta cu neamurile cari încearcă să o suprime!^[46]

Aplauzele consemnate de stenogramă după aceste cuvinte marcau încă o dată efectul persuasiv al discursului, prefigurând ceea ce avea să se întâmple la vot. Dar, ca să fie sigur ca mesajul său a fost înțeles de senatori, V.A. Urechiă își încheie astfel cuvântarea:

Să veghem, D-lor, pentru ca să nu se zică că am băgat în cetatea noastră, în sânul națiunei române, elemente disolvante. [...] Sper, însă, că față cu votul D-voastră, oricare va fi rezultatul final al acestui vot, D-sa va înțelege că nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!^[47]

Alți senatori n-au mai luat cuvântul. Dim. Sturdza nu a participat la această ședință, fiind trecut printre absenți (avea să vină însă la ședința de a doua zi). T. Maiorescu, care se afla în sală la începutul ședinței (căci nu e nominalizat la început printre cei care lipseau), plecase între timp, după cum s-ar putea înțelege din cuvântul lui V. A. Urechiă: „și-mi pare rău că nu văd aci pe D. Maiorescu, care v-ar putea spune ce cugetă în privința împămîntenirei D-lui Șeineanu”^[48] [sic]. P.P. Carp, prezent și el – după toate indiciile (nu figura pe lista absenților) – la această ședință, nu a avut nimic de spus. Cum nimeni nu a corectat în vreun fel cele spuse de V.A. Urechiă (doar Cernătescu a încercat s-o facă, dar destul de timid), e de presupus că, în momentul în care s-a trecut la votare, mulți senatori se aflau sub influența cuvintelor rostite de cel ce deținea atunci și importanta funcție de președinte al Ligii culturale. L. Șăineanu, anticipând reacția acestui vechi și ireductibil adversar al împământenirii sale, îl rugase pe G. Panu să intervină și să pună lucrurile la punct, dar acesta nu a făcut-o din motive... „umanitare”, ca să nu-i facă rău bătrânului Urechiă^[49]. Consecința acestei tăceri generalizate s-a văzut în rezultatul votului: din cei 59 de senatori care au votat proiectul de lege pentru împământenirea lui L. Șăineanu, doar 26 au introdus în urnă bilele albe ale aprobării, ceilalți 33 introducând bile negre. Cum regulamentul Senatului nu era clar asupra felului în care trebuia interpretat acest rezultat, adică dacă votul era nul sau dacă era o respingere, a avut loc o dispută între senatori. Finalmente, s-a admis că votul a fost nul, căci voturile contra naturalizării nu totalizau 2/3 din total, ceea ce însemna că se va proceda la o nouă votare a proiectului cu proxima ocazie.

Aceasta se întâmplă chiar a doua zi, pe 14 aprilie 1895. Deși regulamentul Senatului prevedea ca, în asemenea cazuri (de vot nul), să nu mai aibă loc dezbateri, ci să se procedeze direct la o nouă rundă de votare, câțiva senatori – adversari ai împământenirii lui L. Șăineanu – nu s-au putut abține să nu ia cuvântul, între aceștia, s-a făcut remarcat mai ales Gh. Mârzescu, care a ținut să-și convingă colegii că proiectul fusese respins în ședința din ziua precedentă și că e ilegal să se voteze din nou. Se temea probabil de o răsturnare a rezultatului. De aceeași părere mai erau și alții – Paciurea, Millo, Flondor, Beldiman, ultimii trei părăsind de altfel ședința în semn de protest. Dim. Sturdza, prezent la această ședință, a ținut și el să intervină pentru a acuza încălcarea regulamentului, dar încălcând astfel el însuși același regulament:

Nu am luat parte la votul de eri; dar sila ce se pune astăzi de a călca regulamentul Senatului și de a răsturna votul decisiv care s-a dat, este o procedare ilegală și violentă, în contra căreia trebuie să protestăm cu toții, majoritate și minoritate. Bila neagră ce vom depune în urna albă va fi totodată un avertisment dat acelora cari năzuiesc la cetățenia românească, că ea se obține numai intrând pe ușa cea mare a respectului legilor^[50].

Dar temerile lor erau gratuite. Supus în cele din urmă din nou la vot, proiectul lege vizând împământenirea lui L. Șăineanu a primit un verdict încă și mai aspru decât primul: din cei 73 de votanți, doar 12 au fost de acord cu încetățenirea, 61 fiind împotrivă (majoritatea de 2/3 cerută de regulament pentru ca votul să fie valid era de 49).

Finalmente, senatorii potrivnici încetățenirii lui L. Șăineanu au jubilat zgomotos. Era un spectacol al dezumanizării. Alții au fost de-a dreptul șocați. Referindu-se la acest episod, Al. Odobescu i-a surprins caracterul primitiv, scriind revoltat: „Ils m’ont fait l’effet de cannibales qui se rejouissaient bestialement d’avoir echarpe et devore un homme civilise”^[51].

Votul din Senat l-a rănit profund pe L. Șăineanu. Și, ca și cum nu ar fi fost destul, ministrul Instrucțiunii Publice din acea vreme, nimeni altul decât Spiru Haret, îi va desființa și cursul superior de liceu pe care Șăineanu îl ținea de câțiva ani. Rămânând fără mijloace de trai (salariul de la școală era singurul lui venit), L. Șăineanu părăsește România pentru câțiva ani. La Paris și la Berlin, s-a dedat studiului și muncii în domeniul lingvisticii române, extrăgându-se astfel fizic și simbolic – după o rețetă pe care o mai folosise – dintr-o realitate devenită tot mai ostilă.

Actul III: 1896-1900

În 1896, în străinătate fiind, L. Șăineanu a definitivat și a publicat volumul Studii folclorice, unde este reprodus și studiul „Jidovii sau tătarii sau uriașii”, vrând astfel să dea și o replică simbolică acelora care, prin răstălmăcirea acestei lucrări, îi blocaseră împământenirea. în același an, lui L. Șăineanu i-a mai apărut o lucrare, Dicționar Universal al Limbei Române, care avea să facă o carieră specială în cultura română; va fi multă vreme de aici înainte singurul instrument de acest fel și, în consecință, va avea parte de nenumărate reeditări. Dicționarul Universal era prima tentativă de definire a lexicului român, conținând aproximativ 30.000 de termeni și 80.000 de definiții. îndată după apariția sa, dicționarul a fost în general bine primit de opinia literară din țară. Printre primii care l-au elogiat a fost I.L. Caragiale, care-l găsea deopotrivă savant și accesibil^[52]. Cuvinte bune despre acest lexicograf au avut și alții, ca, de pildă, A. Șuluț-Cărpenișanu^[53], D. Stoicănescu^[54] sau Jan Urban Jamik^[55], reputatul specialist în limbi romanice de la Universitatea din Praga.

Desigur, fiind o lucrare de pionierat, dicționarul nu putea fi perfect. O știa chiar autorul. „Ca primă lucrare în această direcțiune, – scria L. Șăineanu în prefața primei ediții – Dicționarul conține probabil lacune și erori. Vom profita cu recunoștință de orice îndreptare sau completare pentru o edițiune ulterioară”^[56]. Și autorul însuși va admite mai târziu că în lucrarea sa lexicografică s-au strecurat și erori și va mulțumi celor care, cu onestitate, (i) le-au semnalat. A fost cazul, de pildă, al unor cuvinte tehnice. „D. Licherdopol, care s-a ocupat anume cu această parte a tehnologiei, vine și le rectifică. Nimic mai natural și de observațiunile sale tehnice va beneficia edițiunea ulterioară a cărții”^[57] – recunoaște cu fair-play L. Șăineanu.

Numai că, peste câțiva ani, greșelile vor fi exagerat lățite de adversarii săi. Aprecierile pozitive de la apariția dicționarului creaseră, în timp, multe nemulțumiri în rândul antisemiților. Acestea vor ieși la iveală, exploziv, după doi ani, în 1898. V. Șăghinescu, de pildă, publică atunci mai întâi un comentariu în Opinia în care acuză că dicționarul „e străin de secretul limbei române”^[58], după care își adună forțele demolatoare într-o broșură-pamflet, Scrutare, Dicționarului Universal al Limbei Române de Lazăr Șăineanu. V. Șăghinescu susține aici că autorul acestei lucrări „defăimează” lexicul românesc, cititorul „nepricepând măcar în care limbă matemo-naționcdă e aprofundat lecsicograful” ^[59](subl. autorului). Criticul invocă „simțul de Romîn [sic], mâhnit în sufletul său, c-a ajuns să-și vadă limba atât de scâlciată”^[60] prin acest dicționar, căruia îi acuză „insanitățile lecsicului atât de neromînesc [sic]”^[61]. Nu obosește să denunțe la tot pasul, pe parcursul celor vreo sută de pagini, ceea ce el numește de mai multe ori „dicționarul neromînesc al d-lui Șăineanu”^[62]. Critica acestui institutor provincial și visceral antisemit^[63], adesea involuntar comică, părând descinsă direct din lumea lui Caragiale, nu țintea doar desființarea prestigiului de care se bucura deja dicționarul lui L. Șăineanu, ci mult mai mult:

conchidem că: această carte e dăunătoare atât școalei cât și societăței; că în alt stat de se producea, în halul cum ne-o dă autorul, ar fi fost pusă la indecs – de către autoritatea școlară în drept, imediat de la aparițiunea ei de sub tipar. [...] Că d-l Șăineanu va încerca vr’o justificare, cum că e strein – că nu-i de naționalitate română, și că aceasta l-a împiedicat de-a pătrunde fondul limbei acestei națiuni, pentru a ni-o înfățoșa într-un dicționar model – cum s-a încercat, putem să ne așteptăm la așa ceva. Și întrucât ne referim la naționalitatea lecsicografului, ne-am crezut în drept a face aceasta din punctul de vedere că, un Romîn, chiar numai cu titluri gimnaziale – nu și academice, afirmăm, n-ar fi înjosit lecsicografia nației sale^[64] (subl. aut.).

Critici asemănătoare, într-un stil pamfletar- vulgar, sunt rostite și în sala Ateneului, al cărui vicepreședinte era atunci V.A. Urechiă, de nimeni altul decât de fiul acestuia, doctor Urechiă (căci așa îi plăcea să semneze uneori^[65]), care nu se dă înapoi de la a-și sprijini atacurile la adresa lui Lazăr Șăineanu pe considerațiile antisemite ale lui V.Șăghinescu. Dr. Urechiă și-a publicat mai apoi conferința într-o broșură intitulată Șăinizme. Conferință ținută la Ateneu în seara de 29 martie 1898^[66]. Se voia o scriere plină de haz, autorul fiind cunoscut ca având simțul umorului (publicase mai multe scrieri de această factură), dar nu era decât un pamflet antisemit, în care grosolăniile erau abundente, spre hazul galeriei. Dr. Urechiă persiflează „dicționarul «universal al limbei române» datorit D-lui Șăineanu, cunoscutul... filo-român, și tipărit de socrul D-nealui, D-l Ignaț Samitca... filo-român, el însuși”^[67] și face comentarii de genul: „E, D-le Licherdopol, te mai pui cu D-l Șloim di pi «Egalitatea»?”^[68] Urechiă-fiul susține de asemenea – ca și V. Șăghinescu – că Dicționarul Universal ar fi un plagiat (după Hasdeu, Dame etc.), fără a produce însă argumente și, mai ales, ignorând contribuțiile anterioare ale lui L. Șăineanu în domeniul lexicografici (precum, de pildă, Semasiologia). L. Șăineanu nu numai că nu plagiase, dar dicționarul său făcuse obiectul unui furt intelectual, 800 de definiții ale acestuia fiind preluate ad litteram de către pedagogul I. Manliu într-un vocabular școlar (la o Carte de citire), fără a menționa sursa.

L. Șăineanu va răspunde mai târziu, când va fi pe punctul de a părăsi România, acestor atacuri imunde, care țineau de ceea ce el va numi pe bună dreptate „banditismul literar în țara noastră”^[69]. întârzierea răspunsului său se datora, probabil, unei strategii: nu voia să irite și mai mult spiritele care erau ostile încetățenirii sale, sperând că, prin tăcere, inflamarea lor se va domoli cumva de la sine. Dar mai era ceva: atunci când se produceau aceste atacuri, L. Șăineanu era prins în documentarea și în redactarea monumentalului său studiu Influența orientală asupra limbei și culturei române (care va părea în 1900 în trei volume^[70]). Absorbția totală în această muncă a fost și un fel de apărare, cițm va mărturisi el în 1901, în fața ofensei pe care o îndurase în 1895 și care a continuat și după aceea.

După mărturisirile sale, deși percepea atmosfera ostilă din mediile intelectuale și politice românești, L. Șăineanu a început din nou să spere că, după un timp, situația anormală va lua sfârșit și că va căpăta în cele din urmă cetățenia dorită. Gaston Paris credea la fel și îl sfătuia să nu cedeze. „Optimist prin natură, crezui că oamenii noștri politici, oricât de răi ar fi, vor sfârși prin a-mi recunoaște meritele în domeniul limbii și literaturii române”^[71], scria Șăineanu în același memoriu autobiografic.

În noiembrie 1899, a revenit în țară animat de această speranță, între altele și pentru că Take Ionescu (1858-1922), ministru al Instrucției Publice atunci, i-a promis sprijinul. Versatul politician conservator era extrem de influent în parlamentul român al epocii. L. Șăineanu credea că, pentru acest politician, era o „bagatelă” să-i convingă pe senatori să-i voteze împământenirea. Mai mult, pentru noua rundă de bătălie parlamentară, aspirantul la cetățenia română avea de gând să utilizeze o armă specială, pe care o va fi socotit probabil, măcar în clipa descoperii ei, invincibilă: cea a convertirii la religia creștin-ortodoxă. O folosiseră deja unii – precum, de pildă, C. Dobrogeanu-Gherea^[72] – și rezultatul fusese cel așteptat. Nu e deloc limpede cum anume a ajuns la concluzia că trebuie să se boteze, dar e de presupus că Take Ionescu nu a fost străin, că poate chiar el i-a sugerat-o. Cert este că, spre sfârșitul lunii noiembrie a anului 1899, L. Șăineanu a făcut acest pas. Atât cel în cauză cât și biografii săi (Constantin Șăineanu și Luca Vornea, acesta din urmă probabil un pseudonim al lui Lazăr Șăineanu) au păstrat o discreție totală în legătură cu acest episod din viața celui care voia cu orice preț să fie împământenit. Se cunoaște câte ceva din memoriile lui Moses Gaster, dar el plasează greșit momentul botezului, scriind că a avut loc înaintea atacului lui dr. Urechiă, care se petrecuse pe 29 martie 1898^[73]. în realitate, s-a întâmplat mult după aceea. Desbaterile Senatului și Desbaterile Adunărei Deputaților dau câteva date precise despre acest episod, inclusiv despre momentul în care s-a petrecut. Aflăm astfel că „la 28 Noembre 1899 s-a botezat în religiunea ortodoxă, în biserica S-tei monastiri Sinaia, de arhimandritul Nifon, după cum rezultă din actul de botez legalisat de Î.P.S.S. Mitropolitul Primat Iosif, sub No 5.211 de la 30 Noembre 1899”^[74], „având naș pe d. Take Ionescu”^[75]. Atunci când s-a lăsat prins în acest ritual, L. Șăineanu își închipuia, desigur, că raționamentul antisemit al respingerii naturalizării sale va dispărea astfel de la sine. S-a înșelat din nou, încă mai amarnic.

Dar până la a vedea cum au decurs lucrurile, e de reținut că nașul său, Take Ionescu, nu se va ține de cuvânt și curând îl va lăsa de izbeliște pe cel căruia îi făgăduise sprijinul pentru împământenire. Există un „profund mister al naturii umane”^[76], va medita L. Șăineanu cu amărăciune pe marginea acestui abandon.

În ciuda inacțiunii lui Take Ionescu, însă, pe filiera Senatului, cererea sa de naturalizare înaintează deodată foarte promițător. Mai întâi, în ziua de 3 decembrie 1899, a reușit să obțină un vot favorabil din partea comisiei de indigenat; patru senatori, din cei șase care o alcătuiau (între aceștia P.S.S. Episcopul de Râmnic, președinte, Menelas Germani, Virgil G. Poenaru, Em. Porumbaru și Const. G. Ioan, raportor), au fost pentru împământenirea lui L. Șăineanu. Peste doar opt zile, cererea a ajuns pe ordinea de zi a Senatului. Senatorul Const. G. Ioan, cel care jucase un rol important în direcția aprobării ei în comisia de indigenat, a dat citire raportului pozitiv al acesteia, unde erau enumerate meritele și atuurile candidatului la împământenire, între acestea la loc de frunte figurând apartenența sa la „religiunea ortodoxă”; nu era uitat nici faptul că își românizase oficial numele încă din 1883^[77]. Comisia de indigenat a Senatului recunoștea că, în fapt, L. Șăineanu „nici nu ar avea nevoie de dispensă de stagiu, deoarece astăzi are împlinit stagiul cerut de Constituțiune”^[78], dar, spune raportul, întrucât așa s-a votat în Cameră, raportul menține formula „dispensă de stagiu”. în consecință, raportul comisiei de indigenat solicita plenului Senatului să voteze următorul proiect de lege:

Articol unic. în virtutea art. 7, paragraful II, lit. a din Constituțiune, se acordă d-lui Lazăr Șăineanu, din comuna Bucuresci, județul Ilfov încetățenirea cu dispensă de stagiu^[79].

Cum nimeni n-a cerut cuvântul, senatorii au trecut la vot. în acel moment, mai erau în sală, din cei 98 de senatori prezenți la începutul ședinței, doar 39. Dintre aceștia, 37 au votat cu bile albe și 2 cu bile negre. Cum majoritatea regulamentară necesară pentru un vot valid era de 32, proiectul de lege pentru încetățenirea L. Șăineanu a fost astfel aprobat^[80]. Minunea mult așteptată s-a întâmplat. Era o confirmare că strategia convertirii religioase se dovedea fertilă? Așa, probabil, îi va fi apărut după acest vot.

Bucuria celui împământenit a explodat. L. Șăineanu o reproduce în cartea sa autobiografică:

Iată-mă, în sfârșit, cetățean român! După 10 ani de continui eforturi și de suferințe indicibile (...) Și de-acum puteam să înțeleg până și convulsiile d-lui Urechiă și până și nobila sa indignare împotriva celor care nu ard ca el la focul sacru al cultului național. Civîs romanus sum!^[81]

Ironia strecurată în această confesiune are tâlcul ei, căci, aflăm imediat, totul a fost o „dulce iluzie”, care n-a durat decât o zi:

Rog pe biografii mei să nu uite acest eveniment extraordinar. Să știe toată lumea: serviciile pe care le-am adus patriei n-au rămas fără o demnă recompensă: 24 de ore am aparținut politicește naționalității române!^[82]/

Ce s-a întâmplat a doua zi? L. Șăineanu a aflat ceva mai târziu, după trei zile, când s-a dus la Senat să vadă dacă dosarul fusese trimis la Consiliul de Miniștri, care urma să-i elibereze diploma de naturalizare. I s-a spus că dosarul fusese trimis din nou la... Cameră. De ce? Pentru că o interpretare legislativă – promovată ad hoc de noul ministru al Justiției, avocatul C. Dissescu, și sprijinită de Take Ionescu -, care prevedea că o împământenire devine valabilă doar atunci când ambele corpuri legiuitoare o adoptă în aceeași sesiune parlamentară, fusese însușită îndată de Senat și transformată în normă procedurală pentru încetățenire. Cum naturalizarea lui L. Șăineanu fusese votată de Cameră și de Senat în sesiuni diferite (în 1893 și, respectiv, în 1899), ea s-a văzut astfel – prin interpretarea Dissescu – invalidată. Ministrul Justiției viola de fapt, prin noua normă introdusă în legislația încetățenirii, Constituția română în vigoare. „Cum – se-ntreabă L. Șăineanu, care nu era un constituționalist, dar cu bunul simț al omului educat – un simplu vot al Senatului poate să tranșeze o chestiune de asemenea importanță și să creeze dintr-un foc aceeași normă pentru Cameră?”^[83]

Nu era singurul care gândea astfel. Senatorul M. Comea, jurist de formație, chiar l-a interpelat pe ministrul Justiției asupra arbitrariului pe care-l promovase, dând mai multe exemple care contraveneau interpretării lui C. Dissescu, dar demersul său^[84] a rămas fără rezultat. Ministrul Justiției susținea că așa e corect constituțional și că el nu răspunde pentru felul în care s-au făcut anterior încetățenirile, fiind totodată de părere că un drept câștigat nu mai putea fi retras, interpretarea sa urmând să se aplice din acel moment înainte^[85].

Nici regele nu era de acord cu interpretarea lui C. Dissescu, după cum mărturisește L. Șăineanu, dar faptul n-a avut urmări. „Bineînțeles că acest proiect de lege inuman – va scrie mai târziu Const. Șăineanu – fusese votat numai în vederea fratelui meu și că n-a fost aplicat ulterior nimănui, în aceeași situație”^[86].

Proiectul legii de împământenire a lui L. Șăineanu urma, deci, să ajungă din nou la Cameră și să fie iarăși votat, în aceeași sesiune parlamentară. Cum a trebuit să plece la Berlin (unde îi rămăsese soția, fiind bolnavă), când s-a întors în țară, la 1 martie 1900, L. Șăineanu a constatat că lucrurile rămăseseră în esența lor neschimbate, că proiectul de lege pentru naturalizarea sa întârzia să intre pe ordinea de zi a Camerei. Comisia de indigenat a Adunării Deputaților, condusă de Const. T. Grigorescu și avându-l ca raportor pe Em. N. Lahovari, aprobase cu unanimitate de voturi proiectul de lege pentru încetățenirea lui L. Șăineanu pe 26 februarie 1900^[87], dar după aceea lucrurile se blocaseră. L. Șăineanu avea din nou nevoie de sprijin. Take Ionescu, pe ajutorul căruia încă mai miza, era – cum fusese și până acum – intruvabil; iar când se întâmpla să-l întâlnească, avea parte de „promisiuni frumoase, apoi o indiferență perfectă”^[88]. L. Șăineanu însuși a trebuit să facă demersuri pe lângă Ollănescu, președintele Camerei, pentru ca proiectul care-l viza să fie pus pe ordinea de zi.

Și această minune s-a petrecut chiar în ultima zi a sesiunii parlamentare 1899-1900, adică pe 3 aprilie 1900. La începutul ședinței, în sală au fost prezenți 138 de deputați, între aceștia și figuri impunătoare precum Take Ionescu, atunci ministru de Finanțe, și – s-a aflat cu această ocazie, când a fost citit raportul comisiei de indigenat – naș al lui L. Șăineanu și, deci, cum s-ar zice, proteguitor al său; la debutul lucrărilor mai erau însă prezente și alte personalități de prim-plan, precum, de pildă, B. Ștefănescu Delavrancea, foarte activ în prima parte a ședinței. Nu e limpede dacă toți aceștia au rămas în sală până la sfârșit; cert este că numele lor nu mai apar în stenograme atunci când se discută indigenatele, semn că fie au plecat, cum era obiceiul, fie au preferat prezența discretă.

După ce au fost dezbătute și aprobate mai multe proiecte de legi, s-a trecut apoi la discutarea și votarea unor indigenate. Acestea au trecut rapid prin Cameră, fără niciun fel de discuții, până ce a venit rândul cererii lui L. Șăineanu, când discuțiile s-au lățit brusc și nemăsurat, cam în același fel cum se întâmplase în 1895 în Senat. Rolul pe care-l jucase V. A. Urechiă atunci a fost de data aceasta interpretat de un deputat obscur, N. N. Șoimescu.

Până atunci însă e de notat că, în lipsa raportorului, Em. N. Lahovari, raportul unanim favorabil al comisiei de indigenat a fost prezentat plenului Adunării de către N. Râșcanu. în acest document, au fost inventariate cu grijă și convingător toate argumentele favorabile încetățenirii lui L. Șăineanu (românizarea numelui, botezul, „conduita exemplară” în societate, contribuția la cultura română recunoscută prin premiile Hillel și Heliade Rădulescu obținute etc.).

Tot acest raport net favorabil va fi însă dinamitat de N. N. Șoimescu, care s-a înscris îndată la cuvânt. Șoimescu a început prin a afirma că nu-l cunoaște personal pe aspirantul la cetățenia română și că, prin urmare, n-are de reglat nicio „cestiune personală”. L-ar cunoaște doar „din scrierile sale literare, criticate și semnalate nouă din cursul acestei sesiuni, prin broșuri și imprimate”^[89]. A amintit apoi că solicitarea de împământenire a celui în cauză a tot fost respinsă de corpurile legiuitoare, declarându-se deodată „surprins cum astăzi [L. Șăineanu] tot mai are curagiul să se prcslnte cu o nouă cerere”^[90]. Cu aceste cuvinte, N. N. Șoimescu făcea clară poziția sa față de petiția lui L. Șăineanu. Opoziția sa – a recunoscut deputatul mai departe – se baza pe „o broșură ce ni s-a distribuit în Cameră”, care ar arăta „meritele sale literare și [...] caracterul acestui evreu, care continuu dă asalt cetățeniei drepturilor și, prin urmare, suveranităței românilor”. „Ca pretins cunoscător perfect al limbei române, – a punctat N. N. Șoimescu apoi – a făcut un lexicon [...] prin care a schimonosit limba română”^[91]. După același critic improvizat, Dicționarul Universal ar conține

Și alte multe profanațiuni de felul acesta, plus o treime de străinisme cu care a compus acel lexicon de trei mii de cuvinte [sic], din șese mii [sic] câte trebuia să conție, și care lucrare a fost aspru criticată la Ateneu de eruditul român Urechiă și de N. Șeghinescu [sic], în broșura ce ne-a distribuit, prin care se biciuiesc operile lui Lazăr Șăineanu și fraților săi, ale căror opere sunt un pericol pentru generațiunile noi ce învață limba românească creată de frații Șeinești. Acestea sunt meritele literare, adică schimonosirea limbei române, pentru care cere împământenirea^[92].

Era clar cui îi datora acest retor ideile critice privind opera celui ce voia sa fie cetățean român. Spusele lui Șoimescu trădau, involuntar, manevrele de culise – constând în intoxicarea deputaților prin broșura ce le fusese distribuită – ale celor care se împotriveau împământenirii celui în cauză. Dar Șoimescu nu s-a limitat doar la ceea ce susținuseră Dr. Urechiă și V. Șăghinescu. Despre „caracterul” aspirantului la cetățenia română, N. N. Șoimescu nu se sfiiește de a spune că este „un element rău, un element de discordie și vătămător națiunei române”. Proba că astfel ar fi e găsită în faptul că L. Șăineanu i-a criticat pe Maxim și Laurian:

el, care s-a născut evreu, care prima silabă a pronunțat-o ovreiește, până când a început să învețe gratis în școlile române limba română, după gramatica profesorilor români, și crede că a devenit mai capabil și mai român în românisme și moldovenisme decât Maxim și Laurian^[93].

Cel ce dorea cetățenia română ar fi un ingrat cu înaintașii săi și cu statul român. în cazul în care va fi împământenit, avertizează N.N. Șoimescu, L. Șăineanu va căuta „a-și asocia alți indigenați din neamul său, pentru a suprima pe români și a le tăgădui meritele și drepturile lor în țara lor”,

iar nația română va fi acoperită de rușine, că nu s-a putut găsi un român care să ocupe o catedră de limba și literatura română, și că se află în așa hal de ignoranță, încât ar trebui să se recurgă la un jidan pentru a învăța pe români limba română^[94].

Aplauzele care au secondat aceste cuvinte, menționate în stenograma ședinței, au fost apoi întărite de unii deputați, care, indignați, au strigat: „Nemernicie”^[95]. încurajat astfel, N.N. Șoimescu a subliniat încă o dată – într-o stilistică proprie lumii lui Caragiale – riscul enorm pe care încetățenirea lui L. Șăineanu ar prezenta-o pentru români:

Dacă, d-lor deputați, veți vota acest indigenat, atunci trebuie să disperăm de viitorul acestei țări; și, dacă (...) am primi în sânul nostru elemente cari nu vor renunța niciodată la neamul lor, care tind să prepondereze oriunde se stabilesc; și așa fiind, datori suntem, ca și noi să fim naționali și să ne apărăm naționalitatea de a nu fi copleșită de elemente rele străine^[96].

Românizarea numelui, convertirea la ortodoxie, ucenicia pe lângă patriarhul românismului nu mai aveau nicio valoare. Pentru N.N. Șoimescu, L. Șăineanu rămânea „evreu” și „străin”, care, de va primi drepturi cetățenești, va fi „calul Troiei” printre români. Și ca să fie sigur că deputații i-au înțeles mesajul, N. N. Șoimescu, în finalul intervenției sale, a citat lung din- tr-un discurs parlamentar al lui V. Conta rostit în 1879 în Cameră, în care filosoful susținea că „jidanii” sunt periculoși, dată fiind credința lor religioasă, și că nu trebuie să primească drepturi politice.

Discursul lui N. N. Șoimescu, de o duritate neobișnuită, depășind cu mult măsura antisemită uzuală din parlamentul României, i-a descumpănit pe unii din cei din sală. Ioan Lahovari, ministrul de Externe, s-a simțit obligat să ia cuvântul și să arate că nu este permis, potrivit Tratatului de la Berlin, să se invoce argumentul religios împotriva împământenirii cuiva. G. C. Dobrescu a intervenit și el pentru a arăta că Șoimescu a pus greșit problema; percepând că ea a produs deja efecte printre deputați (aplauzele deputaților, faptul că strigaseră în cor „Nemernicie”), a propus amânarea votării pentru toamnă a proiectului de lege aflat în dezbatere. Dar, supusă la vot, propunerea de amânare a căzut. în consecință, s-a supus la vot proiectul de lege. Cum Take Ionescu s-a făcut și de această dată remarcat prin indiferență, cum antisemita gazetă Apărarea Națională își reluase atacurile la adresa lui Șăineanu, cum adversarii săi parlamentari se mobilizaseră (în frunte, cum am văzut, cu deputatul Șoimescu), votul nu avea cum să-i fie favorabil. Desbaterile Adunărei Deputaților consemnează rezultatul votării: „scrutinul se declară nul, neîntrunind numărul de votanți cerut de regulament”^[97].

Altfel spus, se amâna totul pentru sesiunea din toamnă. Și, dacă atunci va trece prin Cameră, după aceea urma să revină la Senat (potrivit interpretării lui Dissescu, devenită normă procedurală). Altfel spus, după zece ani, totul trebuia reluat de la început.

Până la toamnă însemna timp suficient pentru a fi corupți până și cei care-i fuseseră apropiați. Fratele lui L. Șăineanu relatează ce s-a întâmplat după votul din 3 aprilie 1900:

Un prim succes, în această direcție [ostilă împământenirii lui L. Șăineanu], fu atragerea lui Hasdeu de partea lor. Bătrânul maestru, aruncând peste bord pe discipolul său favorit pe care până atunci îl ocrotise și apărase împotriva tuturor, îl atacă pe sub ascuns în Apărarea Națională, alături de Urechiă și V.D. Păun (...]. Și, pentru a zădărnici, în eventualitatea unei încetățeniri, numirea fratelui meu la Universitate, el cere să fie trecut la pensie și, în conivență cu Take Ionescu, pe atunci ministru [al Finanțelor – GV], consimte la desființarea catedrei sale de filologie, singura la care putea aspira fostul său discipol^[98].

Desființarea catedrei de filologie era de fapt lovitura cea mai grea și mai neașteptată pe care L. Șăineanu o primea. Iar ea a fost opera chiar a celor pe careeminentul filologmiza. „D-l Hasdeu [...] n-a crezut de datoria sa să facă vreo opoziție, dat fiind indiferentismul care domină la noi, în domeniul științei, ca și în cel al politicii. Nicăieri continuitate, respect pentru tradiție: Apres nous, le delugeF'^[99] – scria peste un an L. Șăineanu. Iar Take Ionescu era din nou mai mult decât surprinzător, cinic de-a dreptul; cel care văzuse în influentul om politic un salvator al său descoperea acum, după ce retrăsese finanțarea catedrei de filologie comparată, că lucrurile stăteau exact invers:

Take Ionescu, la rândul său, radiind-o din buget, mi-a dat lovitura de grație... [...] în fața unor procedee atât de distructive, mă întreb cu profundă uimire: dacă Take Ionescu, fiindu-mi binevoitor, a compromis situația mea socială, m-a livrat fanatismului antisemit și a suprimat singura catedră la care puteam aspira fără a provoca susceptibilități, dacă, pe scurt, mi-a distrus până și posibilitatea unei cariere... ce rău mai mare ar fi putut să-mi facă, Jiindii-mi dușman?"^[100] [subl. aut.]

Cu toate acestea, L. Șăineanu – prins demult în mecanica politică a încetățenirii, cu stoicismul îndelung exersat, dar, pesemne, încă necrezând până la capăt în ceea ce toate evidențele îi spuneau – admite să joace, rațional, și în această ultim act al unei drame deja eșuate în absurd. își mobilizează ultimele forțe în încercarea de a obține sprijin pentru cauza sa. S-a dus în audiență nu numai la rege, care i-a reiterat sprijinul său, dar și pe al lui Take Ionescu; Lazăr Șăineanu și-a exprimat îndoiala, pentru că văzuse deja cum acest politician excela în arta amăgirilor, dar regele a stăruit: „Vă autorizez să-i spuneți d-lui Take Ionescu că v-am însărcinat, eu, de a-i reaminti promisiunea pe care mi-a făcut-o”^[101]. Numai că influentul om politic era, ca de obicei, ori inabordabil ori, când se-ntâmpla să-l întâlnească, amăgitor în promisiuni. Pe Take Ionescu, era clar, nu se putea conta.

În disperare, L. Șăineanu a mers în audiență și la P.P. Carp, pe atunci președinte al Consiliului de Miniștri, cu speranța că îl va sensibiliza și că va putea astfel obține sprijinul celui mai puternic om politic al zilei. Poziția prietenoasă a lui P.P. Carp față de evrei era deja de notorietate, ceea ce îl va fi împins probabil pe L. Șăineanu să i se adreseze direct. Dar binecunoscutul politician junimist era demult rezervat față de L. Șăineanu, în principal – din câte putem deduce – din pricina apropierii lui de Hasdeu. încă din vremea începuturilor Junimii devenise notorie adversitatea ireductibilă a lui P.P. Carp la adresa lui Hasdeu, și ea nu se diminuase de-atunci... Din punctul de vedere al acestui reputat conservator, maestrul pe care și-l alesese L. Șăineanu era nefrecventabil; în consecință, nici discipolul nu putea fi altfel... Neîndoielnic că L. Șăineanu știa cum gândește P.P. Carp, căci mai stătuse de vorbă cu el în urmă cu mulți ani și îi văzuse încă de atunci rezerva ironică pe care o avea față de magistrul său; cu acea ocazie, îi împărtășise lui P.P. Carp dorința sa de a se deda „progresului științei în România”, dar acesta îi spusese: „«Foarte bine, dar cu cine vreți să faceți știință? cu Hasdeu?...» Și – își amintește L. Șăineanu – un gest de suverană ironie îi completă gândul, pe jumătate exprimat”^[102].

Trecuseră de atunci 12 ani, perioadă în care L. Șăineanu trăise multe decepții, unele provocate chiar de maestrul său. „De data asta, – notează L. Șăineanu – nu mai eram tânărul plin de iluzii care se prezenta la d-l Carp, ci un om profund încercat de mizeriile vieții, și care venea să-i solicite președintelui Consiliului concursul într-o situație disperată”^[103]. După ce Șăineanu i-a atras atenția asupra gravității problemei sale, P.P. Carp i-a dat un răspuns sibilinic, scandând, cu un surâs pe chip, un hexametru binecunoscut: „Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo”. „Felul de a scanda – rememorează L. Șăineanu acest episod – era ireproșabil, și acest mod original de a rezolva o chestiune vitală mi-a părut că trădează o întreagă filosofie”^[104]. Era limpede că reputatul filosemit P.P. Carp rămânea cel puțin indiferent – dacă nu chiar satisfăcut – în fața tragediei prin care trecea L. Șăineanu.

Și nu numai versatul politician conservator s-a comportat așa în acel an, ci mulți alții. L. Șăineanu n-a reușit să convingă pe mai nimeni că se afla într-o situație disperată și profund nedreaptă. Doar C.C. Arion îl înțelegea și era de partea sa, cum fusese dintotdeauna. Poate și regele, care citise și prețuia Influența orientală... și îl sprijinea moral în demersul său, dar, cum am văzut, fără nicio urmare.

În fine, pe 14 decembrie 1900, pe agenda Camerei s-a aflat și proiectul de lege vizând împământenirea lui L. Șăineanu. Președintele Adunării Deputaților, G. Gr. Cantacuzino, după ce a anunțat trecerea la indigenate, a început cu cererea lui L. Șăineanu. Așa cum cerea regulamentul, n-au mai avut loc niciun fel de discuții, procedându-se direct la vot. Din cei 75 de deputați prezenți, 31 au votat cu bile albe și 44 cu bine negre. Cum majoritatea regulamentară necesară pentru o decizie validă era de 46 de voturi, președintele Camerei a conchis: „Votul este nul. Se repetă mâine.”^[105]

Votul s-a reluat într-adevăr a doua zi, pe 15 decembrie 1900, de data aceasta în împrejurări încă și mai ostile. Cei de la Apărarea Națională, având reprezentanți în Cameră, au lansat o foaie volantă contra lui Șăineanu; iar cei doi fii ai președintelui de ședință, același G. Gr. Cantacuzino, s-au așezat chiar în fața urnei, îndemnându-i pe deputați să voteze împotriva proiectului. ,Alții – a aflat apoi Șăineanu – au depus câte două bile negre”^[106] în urna albă. în aceste condiții, rezultatul votului nu mai are de ce să surprindă: din 93 voturi, 45 au fost pentru proiect, iar 48 au fost împotrivă. Majoritatea absolută cerută de lege (în acest caz, cel puțin 47 de voturi, dar au fost 48) nu voia ca L. Șăineanu să fie împământenit. Președintele G. Gr. Cantacuzino a tălmăcit îndată sensul votului dat: .Adunarea a respins proiectul de lege”^[107].

„În felul acesta – notează L. Șăineanu în autobiografia sa – am ieșit pentru totdeauna din cercul vicios, în care intrasem de 12 ani...”^[108]

III. Epilogul inevitabil: expatrierea

Votul Camerei a dat deplina satisfacție antisemiților. Un cotidian din epocă, România, consemnează cu consternare modul în care un alt ziar, Apărarea Națională, care-și făcuse demult – cum am văzut – o cauză din respingerea încetățenirii lui L. Șăineanu, a salutat prompt și cu nemărginit entuziasm „patriotic” ceea ce se-ntâmplase în Cameră:

Apărarea Națională triumfă [...] o face în caractere de trei centimetri, care domină cele șase coloane de pe prima pagină, anunțând această mare victorie a românismului: Căderea lui L. Șăineanu la Cameră.

„Toate inimile românești au tresăltat de o imensă bucurie...” Nu, nu parodiem, cităm.

„Strămoșii noștri au tresărit de bucurie în mormintele lor... O, Vladimir, umbră sfântă a românismului, și voi, Mircea, Ștefan, Mihai!...”^[109]

Nu toate ziarele, firește, s-au comportat astfel. România, care, cum vedem, s-a oripilat în fața jubilației antisemite, scrisese cu o zi înainte cât se poate de critic la adresa corpului legiuitor care tocmai respinsese încetățenirea lui L. Șăineanu. După acest ziar, niciun alt evreu nu era mai îndreptățit să obțină împământenirea decât cel tocmai respins: „Dacă d-l Șăineanu nu poate să obțină naturalizarea, cărui israelit i s-ar putea acorda fără a face o injustiție scriitorului român care nu izbutește s-o obțină? Ce titluri ar fi necesare [subl. aut.]?”^[110]

Asemenea luări de poziție în presa epocii au fost totuși puține. Ziarele au preferat informația seacă și – așa-zicând – neutră, deși votul dat de deputați era scandalos de-a dreptul. L-au condamnat, în scrisori particulare destinate celui ce fusese respins de la încetățenire, câteva personalități ale timpului – precum Alexandru Bibescu sau Pompiliu Eliade – , ceea ce i-a adus oarecare consolare celui nedreptățit.

Deși supus umilințelor și ofenselor, se pare că L. Șăineanu încă mai ezita dacă să ia sau nu calea pribegiei. Dacă ar fi primit, măcar, recunoașterea științifică a meritelor sale, ar fi rămas, probabil, mai departe în țară. Publicase în 1900 cele trei volume ale Injluenței orientale asupra limbei și culturei române, la care L. Șăineanu ținea – și nu fără temei – în mod deosebit. Dedicase acestui monumental studiu mai bine de două decenii de muncă. Fusese fascinat de dimensiunea orientală a limbii și culturii românești încă de la vârsta de 20 de ani, când descoperise Dicționarul etimologic daco-romăn (1879) întocmit de Cihac (neavând bani să cumpere cele două volume ale acestui dicționar, le-a copiat mânu propria, act care arată singur măsura „revelației” trăite atunci de tânărul Șăineanu); în 1885, publicase – în Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie a lui Tocilescu – un amplu și important studiu, „Elementele turcești din limba română”, publicat în același an sub formă de carte^[111], care prefigura ampla și erudita lucrare pe care o va publica peste 15 ani. Dar Influența orientală..., apărută în 1900, pe care autorul o considera o „supremă mărturie a dragostei mele pentru limba și poporul român”^[112], a fost respinsă de la premiere de Academia Română, care i-a preferat o... Istorie a cailor. Comisia de premiere, prezidată de Tocilescu, recunoștea valoarea operei lui L. Șăineanu, dar îi reproșa totodată defecte inventate, de pildă, că n-a consultat opere ce încă nu apăruseră^[113]. A fost, susține C. Șăineanu, momentul care „a pus vârf răbdării fratelui meu”^[114]. L. Șăineanu ar fi suportat respingerea încetățenirii, dar n-a putut suporta deprecierea muncii lui de 20 de ani^[115].

La începutul anului 1901, se mai întâmplă însă ceva, legat de soarta aceleiași opere, care, după toate indiciile, a cântărit în decizia – pe care autorul o va lua peste puțin timp – de a se expatria : intrarea în conflict deschis a lui L. Șăineanu cu N. Iorga. Totul a pornit de la o recenzie semnată de istoric la Influența orientală..., publicată în Noua Revistă Română^[116]. Era un comentariu amplu, pe ansamblu pozitiv, dar conținând și unele observații critice, acestea din urmă supradimensionate în raport cu economia textului și, mai ales, cu judecata globală privind opera recenzată.

Obiecțiile istoricului l-au iritat pe autor, în acel moment – la nicio o lună de la respingerea cererii sale de împământenire – ultragiat de respingerea încetățenirii sale.

Concret, în recenzia sa, N. Iorga are în genere cuvinte bune despre lucrarea discutată, căreia îi subliniază de mai multe ori serioasa documentare și importanta contribuție științifică. Influența orientală..., scrie recenzentul, e formată din „trei frumoase volume, care se impun considerației oricui”, autorul având „un spirit mai științific decât al d-lui Hasdeu”^[117]. N. Iorga apreciază pozitiv cu această ocazie și celelalte studii filologice ale autorului, neuitând să amintească „ce frumoasă operă de tinereță a fost «Semasiologia»”^[118].

Aceste judecăți globale pozitive sunt însă mai mereu dublate de un bemol, pe care – cum se va vedea mai departe – autorul vizat îl va resimți exagerat de dureros. Astfel, N. Iorga ține la tot pasul să amintească de „greșelile științifice” care i s-au imputat, dar „care n-aveau importanța care li s-a dat”^[119], de erorile și omisiunile „în parte numai inevitabile”^[120] etc., ceea ce – după percepția lui L. Șăineanu – introducea o ambiguitate în aprecierea operei sale. Dar ceea ce-l va indispune pe autorul Influenței orientale... sunt cele „câteva observații” filologice și istorice, primele proliferând mult în economia textului (deși N. Iorga, chiar în acest text, nu se recunoaște filolog), inclusiv imputarea că L. Șăineanu n-a utilizat o lucrare de-a sa... Toate acestea însă nu grevează – ține Iorga să precizeze înspre finalul recenziei – asupra judecății de ansamblu: „Reiese din aceste observații că opera d-lui Șăineanu e mai puțin bună decât am spus la început? Nu cred.”^[121] Cu toate acestea, recenzentul conchide: „ar fi putut să fie mai bună; așa cum este, ea e o operă de mare merit și face onoare autorului”^[122].

Deși în primul plan era evident binevoitoare, recenzia lui N. Iorga l-a indispus pe L. Șăineanu prin echivocul pe care-l conținea pe alocuri și mai ales prin egocentrismul recenzentului, ceea ce i-a stârnit dorința de a reacționa. A răspuns prompt, cu o punere la punct, în numărul următor al aceleiași reviste^[123].

L. Șăineanu se arată mai întâi surprins că, deși recenzentul își declinase competența filologică în același text, „mai mult de jumătate din recensiunea d-lui Iorga se ocupă cu observațiuni pur filologice”^[124]. După ce răspunde punctual acestor reproșuri, pe care le găsește nefondate, trece la cele istorice. Nici în obiecțiile de această natură nu găsește nimic consistent: „în zadar caut și aici o singură observațiune serioasă, iarăși personalitatea d-lui Iorga, iarăși ce a scris d-l Iorga și cât de puțină valoare trebuie acordată autorităților în afară de aceea a d-lui Iorga”^[125]. L. Șăineanu penalizează aspru egocentrismul recenzentului, care se citase de numai puțin de 15 ori de-a lungul articolului, tonul său autoritar și vidul obiecțiilor. Mai mult, la un moment dat, judecă cu exagerată severitate calitatea stilistică a recenziei, acuzând „limba confusă și penibilă în care [N. Iorga] își așterne ideile”^[126]. Era, pentru istoric, prea mult. în final, L. Șăineanu admite că lucrarea sa poate avea și „părți slabe”, dar nu poate să încheie înainte de a sancționa încă o dată egocentrismul recenzentului:

Opera mea are desigur părți slabe ca și părți bune, dar cred că nu-i drept să i se arunce în spinare pretinse «rectificări și întregiri» – făcute iui pentru folosul științei, el numai și numai de dragul eului. Le moi est toujours haissable^[127].

Răspunsul lui L. Șăineanu l-a înfuriat de-a dreptul pe istoric. N. Iorga luase cunoștință de el înainte de a ii publicat, căci în același număr e găzduită și prima parte a lungii sale replici^[128], menite acum să-l anuleze complet pe cel pe care îl elogiase cu două săptămâni înainte. Și istoricul aplică o corecție dură celui care îndrăznise să-i replice: „Pe un personagiu așa de supărăcios când îl lauzi, trebuie să-l lovești fără cruțare ca să-ți mulțumească”^[129]. în consecință, retrage public toate laudele pe care i le adusese lui L. Șăineanu și le înlocuiește cu critici neîndurătoare, nu înainte de a explica motivul pentru care fusese în eroare atunci când scrisese recenzia:

Din sentimente pe cari le socot foarte nobile: compătimire sinceră pentru un om prigonit pe nedrept și indulgență pentru un scriitor care, amestecându-se în altă specialitate decât a sa și studiind o limbă cu tainele căreia nu era pe deplin familiarisat, putea să greșească^[130].

Toate aceste nobile sentimente sunt însă acum abandonate. N. Iorga socotește de data aceasta că L. Șăineanu „nu știe istorie și nu știe bine românește [sic]”^[131]. Era, evident, o retorsiune la judecata filologului privitoare la forma și fondul recenziei semnate de istoric.

La rândul lui, L. Șăineanu nu putea lăsa lucrurile așa cum le tranșase N. Iorga, motiv de a-i răspunde și de 'astă data^[132]. Autorul Influenței orientale... observă mai întâi că preopinentul său ține „cu tot dinadinsul să facă pe adversarul său să simță tăria obiecțiunilor sale”^[133] (subl. aut.), procedeu pe care-l mai folosise și în alte cazuri (cu Tocilescu, de pildă), după care răspunde la obiect reproșurilor ultime formulate de N. Iorga. Se oprește, fatal, la acuza lui N. Iorga, pe care o resimte ca pe o ofensă, privitoare la faptul că n-ar cunoaște limba română. Pentru că se desființaseră reciproc în această privință, L. Șăineanu îi propune lui N. Iorga, în finalul răspunsului său, să se lase amândoi arbitrați de un „juriu literar”, care „să decidă care dintre noi scrie mai bine românește”^[134].

Reacția lui N. Iorga nu s-a lăsat așteptată, venind în numărul următor al revistei^[135]. „Testul cu juriul care să spuie dacă acest Român de ieri scrie mai bine decât mine [...] nu merită răspuns. Aceasta din respect pentru mine și din respect pentru public”^[136]. Istoricul naționalist nu admitea să primească lecții de limbă națională de la cineva recent românizat sub aspect cultural, de aceea n-a ezitat să taxeze testul propus de L. Șăineanu ca un gest „impertinent”. Din nou, lui L. Șăineanu îi era dat „să simtă tăria obiecțiunilor” lui N. Iorga. Și, ca să facă lucrurile clare, istoricul își lămurește poziția în finalul acestei intervenții:

Țin să-mi liniștesc adversarul într-un punct. De două ori, d-sa exprimă temerea unei corecțiuni corporale. Scriind cum scrie, ar avea de temut altceva. Dar pentru aceasta ar trebui să fie altcineva, căci nu recunosc onoare oamenilor cari au o naționalitate, o religie și un nume de la părinții lor, – pentru a le vinde^[137] (subl. aut.).

Aspra sentință morală din finalul acestei replici – căreia L. Șăineanu nu avea cum să-i răspundă – va fi reluată și în următorul răspuns^[138]. N. Iorga face și aici aluzii ironice la convertirea religioasă a lui Șăineanu, dând de înțeles că cine schimbă credința părinților e indemn:

Mi se părea că d-l Lazăr Șăineanu, cu toate inconsecvențele sale de altă natură, cu toată tardiva aplicare pe care a simțit-o către «Dumnezeul părinților noștri», mi se părea că acest domn e un spirit onest și un învățat cumpănit și prudent în ceea ce afirmă. Operele sale de gramatică latină, antologia sa română și vestitul dicționariu, rele cum sunt, găsiau o explicație. Noi am fost, fără îndoială, nedrepți față de d-l Șăineanu, care și-a sacrificat pentru noi munca și chiar religia sa [...]. Știam, pe de altă parte, că, în materie de românește (sic], ca și în materie de nemțește, una e a cunoaște limba și alta jargonul^[139].

Animat de bune intenții, în recenzia sa la Influența orientală..., se justifică N. Iorga încă o dată, a închis ochii la neajunsuri; a făcut-o, pe de-o parte, deliberat, pe de alta, din compasiune. Dar acum a ajuns la o concluzie contrară, acuzând atât opera propriu-zisă cât și pe cel din spatele ei: „Insuficiența științifică a d-lui Șăineanu e tot așa de mare ca și suficiența-i personală”^[140]. E ceea ce istoricul își propune să demonstreze. în consecință, savantul abordează o cazuistică istorică menită să contrazică aserțiunile filologului; e însă o cazuistică spinoasă și confuză, care nu reușește mai mult decât un bruiaj al afirmațiilor lui L. Șăineanu.

Și, pentru a anula complet valoarea științifică a lucrărilor lui L. Șăineanu, N. Iorga mai intervine o dată în revista lui Rădulescu-Motru^[141], de data aceasta țintind critic Dicționarul Universal... „Aici este materie!”^[142] – exclamă criticul, pe urmele lui V. Șăghinescu și Alceu Urechiă. în consecință, atacă pe câteva pagini de revistă definiții de termeni sau precizări ortografice și ortoepice din dicționar. O face însă pedant și de sus, deloc convingător. Și, adesea, criticul dicționarului lui L. Șăineanu e în eroare. ,.Acaret n-are singular”^[143], precizează eronat N. Iorga; sau: „Caimac. în Moldova, se zice caimac”^[144] – punctează în altă parte istoricul un neajuns căutat cu tot dinadinsul și, de aceea, mai degrabă inventat.

N. Iorga își propusese deci să demonstreze că Dicționarul Universal ar fi o lucrare mediocră, plină de erori, exprimându-și totodată convingerea că ar fi reușit s-o facă. Nu era mulțumit cu atât, drept pentru care susține că toate lucrările lui L. Șăineanu ar fi în această situație. Cu iluzia că și-ar fi probat sentința critică, încearcă în finalul ultimei sale intervenții polemice și o explicație. Ea nu lămurește însă decât resortul antisemit de care era animat N. Iorga, judecata sa critică nemaidistingând – cum făcuse până acum – între cazul reprezentat de L. Șăineanu și genul proxim al naționalității sale:

Scria [L. Șăineanu] despre multe lucruri fără să știe. Croia cu mâinile sale nedibace manuale, gramatici, antologii, dicționare pentru speculă, îmi explicam însă aceste defecte. Știm cu toții că d-l Șăineanu nu e Român, și știm ce e. Poporul său are multe însușiri foarte înalte și nobile, dar și multe scăderi care sunt joase și iu.11<' A< cmIc.i, uni ziceam eu, le are în sânge; nu ponte scăpa de ele. Vreau să vorbesc de pasiunea pentru laude mari și pentru câștiguri dese, fără multă cheltuială^[145].

„Mila” față de L. Șăineanu pe care o reintroduce mai apoi în ecuație, pentru a-și justifica încă o dată eroarea de apreciere din recenzia la Influența orientală... și pentru a atenua din antisemitismul pe care-l exprimase, nu e decât nota de superioritate morală pe care N. Iorga singur și-o dă.

Finalul articolului său exprimă însă o teamă oarecum curioasă după atâta risipă de energie demolatoare:

Au nu e d-l Lazăr Șăineanu un învățat foarte slab și un om foarte necuviincios? ...Sperând poate că am distrus personalitatea științifică a d-lui Șăineanu? O, nu! între altele și pentru aceea că, precum se știe, Lazării nu mor ușor. Mai ales când este cine să-i desgroape... Și se vor găsi!^[146]

S-ar putea deduce că istoricul era întrucâtva conștient de precaritatea argumentelor sale critice îndreptate împotriva lui L. Șăineanu. Mai mult, așa cum simțise că L. Șăineanu fusese nedreptățit atunci când parlamentul îi respinsese împământenirea, la fel, s-ar zice, presimțea că asaltul demolator susținut, de către N. Iorga și atâția alții, la care era supus autorul atâtor lucrări de referință în filologia și lingvistica română^[147] avea în el ceva profund nedrept. Sibilinic, însă, istoricul sugerează că reabilitarea de care va fi având parte L. Șăineanu va fi opera conaționalilor săi „omnipotenți”. De aceea, poate, a avut mereu grijă, în deceniile care au urmat, de a reactualiza când și când sentința capitală^[148] pe care o formulase în primele luni ale anului 1901.

Când N. Iorga publica textul din care sunt extrase cuvintele de mai sus, pe 1 aprilie 1901, L. Șăineanu luase deja o decizie radicală: expatrierea sa și a familiei sale. Presa anunțase încă de pe la mijlocul lui martie 1901 că Lazăr Șăineanu hotărâse să părăsească România^[149]. După 12 ani (dar, de fapt, 14 ani, dacă socotim timpul scurs de la prima cerere de împământenire) de urcat „treptele celor două capiști ale indigenatelor”^[150], după ce lucrarea sa fundamentală fusese desconsiderată de Academie și anulată de un N. Iorga, după ce catedra la care aspira fusese desființată, L. Șăineanu nu mai avea decât această soluție de ieșire din situație. Cum se poate ușor constata, nu a ales-o liber, ci i-a fost impusă. La vârsta de 42 de ani, cu o profesie fundamental legată de limba și cultura română, expatrierea nu avea cum să fie o soluție fericită. A spus-o el însuși în cuvântul introductiv la O carieră filologică: „profunda mâhnire pe care o încerc, vii/ • 11hIm mim constrâns să părăsesc la această vârstă I»r«niiiii(iil de două ori sacru pentru mine – pentru că o ni un*icut acolo și pentru că părinții mei odihnesc acolo lrtl. Cu toate acestea, mărturisește cel prigonit mai departe, „sufletul meu nu resimte nici un fel de amărăciune la adresa națiunii române, căci ea nu poate și nu trebuie să fie făcută responsabilă de conduita nedemnă a câtorva politicieni rătăciți”^[151].

Astfel se sfârșea ceea ce el numea, nu fără temei, „bellum omnium contra unum!'^[152]. Deși, dacă ne uităm la ce se întâmpla atunci, Lazăr Șăineanu nu era unic: cohorte de evrei începuseră deja din 1899 să părăsească România, numărul evreilor români scăzând simțitor, proces care va continua până în ajunul Primului Război Mondial^[153]. Dar, dintr-un alt punct de vedere, Lazăr Șăineanu era însă unic: era printre primii evrei care intraseră în arena culturală românească, dar singurul care aspira – în baza meritelor proprii – la integrare și recunoaștere în chiar instituțiile ei oficiale, adică în universitate. Iar competitivitatea pe care o probase de la debutul său devenise rapid indezirabilă^[154]. Nemaiavând loc în cultura română, exilul îi apărea ca singura soluție.

Lazăr Șăineanu spera într-un fel că gestul său de a lua calea pribegiei, ca urmare a tratamentului umilitor și fără pereche la care fusese supus de cele două foruri legiuitoare, va provoca în mediile românești o emoție simpatetică și cât de cât consolatoare. Resimțise din plin, cum rezultă și din autobiografia sa, nu numai resentimentul șovin și activ al unor politicieni, puțini, dar extrem de ofensivi și de eficienți, dar și placiditatea și amoralismul care-i caracteriza pe cei mai mulți, chiar și pe cei cu reputație de filosemiți, și îi era greu să admită că poziția lor era și poziția țării pe care o reprezentau. Nădăjduia, deci, că, acum, în fața dezastrului pe care aceștia îl produseseră prin acțiunea sau inacțiunea lor, prin complicitate sau indiferență, măcar mediile intelectuale, ziarele vor ieși din amorțeală, vor avea o tresărire de conștiință și vor penaliza pe cei care-i împiedicaseră încetățenirea și-l împinseseră la bejenie. Ar fi fost un act de empatie care l-ar fi mângâiat cât de cât.

În presa vremii, ecoul gestului său de a se expatria a fost însă destul de redus și n-a putut compensa jubilația gălăgioasă de la Apărarea Națională. Epoca, de pildă, i-a arătat compasiune, împărtășindu-i mâhnirea, dar și-a manifestat totodată și dezacordul față de soluția exilului pe care o alesese L. Șăineanu, expatrierea sa voluntară fiind apreciată ca o eroare, singura pe care ar fi făcut-o cel în cauză. Mai mult, sibilinic, ziarul dirijat de G. Panu, arunca un fel de blam asupra celui ce alesese exilul: „un bun patriot, oricât ar fi de nedreptățit, nu poate găsi în nedreptatea care i se face un motiv determinant să-și părăsească țara”^[155]. Traducând aceste cuvinte moralizatoare, se putea foarte bine înțelege că L. Șăineanu nu era „un bun patriot” și că expatrierea sa confirma într-un fel corectitudinea votului parlamentar. Celelalte ziare din Capitală au consemnat cel mult neutru știrea că un filolog de frunte al României a decis să se exileze. Doar periodicul dirijat de Rădulescu-Motru s-a solidarizat deschis, pentru un timp cel puțin, cu L. Șăineanu:

Acest refuz este un adevărat mister pentru noi profanii. [...] Nu vedem că s-ar periclita existența statului român, acordându-i-se dreptul de cetățean; [...] Totodată, drept slabă mângâiere, îl asigurăm, că suntem mișcați până în adâncul sufletului de chinurile morale, ce a îndurat în timpul cât a bătătorit calea Mitropoliei, și împărtășim din toată inima durerea ce l-a izbit^[156].

Presa din provincie s-a dovedit atunci mai sensibilă la supliciul moral prin care a trecut L. Șăineanu, sesizând chiar dedesubturile care au stat în calea încetățenirii sale:

Lupta neleală ce unii așa-ziși patrioți au dus contra d-lui Lazăr Șăineanu nu e luptă demnă și corectă, ea e o luptă de invidie, o luptă de interes...

Lazăr Șăineanu se ridicase prea sus, acoperise cu meritele și cunoștințele lui speciale spoiala altora și trebuia lovit pentru ca, scârbit și desgustat, să plece, lăsând în urmă regretele oamenilor cari au știut să-l cunoască și să-l aprecieze.

Lazăr Șăineanu era o podoabă pentru literatura română^[157].

Asemenea cuvinte au fost, totuși, rare. Indiferența a fost atitudinea cea mai răspândită a mediilor intelectuale față de umilințele pe care L. Șăineanu le îndura. Lucrul acesta s-a văzut și mai bine după publicarea broșurii sale, O carieră filologică (1885- 1900): Istoricul unei împământeniri. Memoriu autobiografic, în primăvara anului 1901, atât în limba română cât și în limba franceză. După toate indiciile, L. Șăineanu a sperat mult că mărturia sa autobiografică va produce cel puțin un frison în rândul majoritarilor, dacă nu chiar o solidarizare deschisă cu cel lovit de „o bandă de șovini orbi”^[158]. N-a fost însă așa. Dimpotrivă. Mărturia sa dureroasă a trecut neobservată, ca și cum nu s-ar fi produs. Citind O carieră JILologică, mulți vor fi fost oripilați de tratamentul la care a fost supus L. Șăineanu, după cum se poate vedea din unele scrisori private^[159], dar ecoul public a fost destul de șters, invizibil chiar în raport cu gravitatea faptelor dezvăluite prin această broșură.

Cum se explică această lipsă de recepție față de o confesiune-document bulversantă? într-o scrisoare trimisă din Paris către fratele său, Constantin, datată 11 aprilie 1901, L. Șăineanu atribuie absența ecoului broșurii sale în țara natală unei „conspirații a tăcerii”^[160]; aceeași explicație o dă peste mulți ani, în 1928: „în țară presa primise un cuvânt de ordine de a trece sub tăcere apariția fragmentului autobiografic”^[161]. Era, desigur, o exagerare, pornită din nevoia de a raționaliza indiferența cvasi-generalizată în fața tragediei. Firește, nu este exclus ca difuzarea broșurii în variantă românească să fi fost într-o măsură boicotată, dar acest posibil fapt nu poate explica până la capăt lipsa de receptare de care a avut parte mărturia celui nedreptățit. în realitate, între insensibilitatea mediatică, intelectuală, politică în raport cu calvarul încetățenirii întins pe 12 ani al lui L. Șăineanu și destinul acestei cărți recapitulative nu e decât o tristă continuitate.

Oarece consolare a avut de la varianta franceză a autobiografiei sale, L. Șăineanu primind scrisori de solidarizare din partea unor savanți occidentali precum Gaston Paris, Georges Brandes, M. Vilmotte, K. Nyrop, Lombroso ș.a.; mediatic, însă, nici în Franța nu se înregistrează vreun ecou notabil stârnit de mărturia sa autobiografică. Țara care-l primea, și în slujba căreia se va pune cu toată devoțiunea și cu o putere de muncă titanică, dar și cu o capacitate creatoare deloc comună, se dovedea mai prietenoasă decât țara sa natală, dar, la rigoare, nici ea foarte generoasă. Lazare Sainéan, cum va semna autorul Influenței orientale... după ce se va stabili la Paris, n-a mai avut parte de tratamentul antisemit de la București, dar nici de răsplata care i s-ar fi cuvenit pentru prodigioasa sa operă în limba franceză.^[162], și astăzi de referință în lumea filologilor.^[163]. E suficient, poate, de arătat că, în ciuda unor promisiuni și iluzii, Lazare Sainéan nu și-a găsit o catedră universitară – aspirație veche și legitimă – nici în orașul-lumină în care-și găsise azil.

IV. Morala de la urmă: „filologie și ortodoxie”

După 1901, în țara pe care o părăsise, uitarea pare să fie însă pentru mai bine de trei decenii tratamentul de care are parte L. Șăineanu. Desigur, în deceniile care au urmat, răzleț, unii își mai aduc când și când aminte de autorul Dicționarului Universal, fie și numai pentru că această operă – atât de violent contestată, cum am văzut, la prima sa apariție – va cunoaște în acest interval numeroase reeditări (până la moartea autorului, în 1934, Dicționarul Universal cunoscuse șapte ediții), prilej de a-și exprima regretul că, din pricina unui parlament obtuz, lingvistica românească a suferit o pierdere irecuperabilă. O asemenea poziție au adoptat, de pildă, B. P. Hasdeu^[164],

Inun Popescu^[165] sau Mircea Eliade^[166]. Asemenea referințe au fost însă mai degrabă accidentale, oricum Izolate, pasagere și tangențiale. După plecarea sa din România, L. Șăineanu n-a avut parte de onorurile compensatorii de care s-au bucurat alții aflați în aceeași situație. Moses Gaster, bunăoară, sau chiar Tiktin au beneficiat, după ce au părăsit România, de unele măsuri reparatorii ale autorităților politice și științifice (Gaster a devenit în 1929 membru de onoare al Academiei Române, iar Tiktin a primit în 1926, din partea aceluiași for științific, un premiu special, în valoare de 100.000 lei, pentru Dicționarul român-german). Nu orice evreu plecat din țară devine însă automat un evreu... bun. Uneori e necesară dispariția fizică pentru ca percepția să se transforme în acest sens. A fost cazul lui L. Șăineanu.

Căci abia după stingerea sa din viață, L. Șăineanu a început să aibă parte în țara natală de aprecierea demult meritată. Pentru a da câteva exemple, Kamabatt^[167], E. Lovinescu^[168], Mircea Eliade^[169], Iorgu Iordan^[170] sau Mihail Sebastian^[171] au scris, îndată după moartea lui L. Șăineanu, articole prin care au încercat repunerea sa în drepturi în cadrul literelor românești.Dar ura la adresa autorului Dicționarului Universal și al Influenței orientale nu a dispărut cu totul nici după ce el și-a sfârșit zilele. Un Nicolae Roșu nu se va sfii s-o reactiveze chiar atunci când vestea morții lui L. Șăineanu ajungea în România. Deși nu-l viza exclusiv pe L.Șăineanu, ci pe toți cei de origine evreiască afirmați în filologia română, numirea acestora începe, deloc întâmplător, chiar cu cel care tocmai se stinsese din viață:

... cultura română poate trăi fară Șăineanu, fară Gaster, fără Candrea, fără Tiktin, dar fară Hasdeu, Sextil Pușcariu, Al. Philippide și N. Iorga, nu. Nu, pentru că aceștia sunt români, pentru că sunt creatori, cu alte cuvinte pentru că creația lor este în funcție de românitatea lor; pentru că, în sfârșit, filologia nu este o știință care se ocupă cu rezolvarea problemelor de limbă judecate științific, în bibliotecă, ci un receptacol al sensibilității, o zonă afectivă, organică a vieții intelectuale^[172].

.

Articolul acesta al lui N. Roșu prefigura o nouă epocă, în care literatului român de origine evreiască nu i se va recunoaște nici măcar dreptul la existență periferică și „clandestină” pe care-l avusese până atunci, începând cu anul 1938, epurarea culturii române de prezența evreiască trece din domeniul opiniei în cel al politicilor. Iar numele lui Lazăr Șăineanu este adesea pus la stâlpul infamiei în publicații precum Porunca Vremii Un Alex. Resmeriță^[173], de pildă, va reactiva ura viscerală la adresa lui L. Șăineanu la mult timp după moartea acestuia.

De unde, ne putem întreba ajunși în acest punct, această ură la adresa acestui strălucit intelectual care a fost Lazăr Șăineanu? Cum se poate ca meritele sale din atâtea domenii ale culturii române – filologie, lingvistică, folcloristică, istorie culturală ș.a. – să fie folosite exact pe dos, ca „argumente” ale urii? Antisemitismul „clasic” cel profesat în prima parte a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea de M. Kogălniceanu, B. P. Hasdeu sau chiar de V.A. Urechiă -, care cerea ultimativ evreilor români să urmeze școlile românești și să adopte valorile majoritarilor, într-un cuvânt, să se acultureze, făgăduindu-le în schimb toate drepturile, nu poate da un răspuns la această întrebare. De ce un V.A. Urechiă, care luptase în tinerețea lui pentru includerea copiilor evrei în școala publică românească, mai târziu, pus în fața unui produs strălucit al politicii pe care o preconizase, și-a renegat practic acest credo? Evreii – așa-zicând – cei mai românizați sub aspect cultural vor avea parte, în ultima parte a secolului al XlX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, de cel mai umilitor tratament, plin de ofense și deprecieri, soldat adesea cu expulzări sau expatrieri „voluntare”. în această perioadă, în rețeta antisemitismului a intrat, se pare, și un alt ingredient, mult mai toxic. Opoziția la încetățenirea lui L. Șăineanu în acest adaos trebuie probabil căutată. Căci, în acea epocă, după cum o spune el însuși, dacă mai toți industriașii și bancherii de origine evreiască reușeau să treacă fără mari probleme prin furcile caudine ale încetățenirii, împotriva naturalizării lui L. Șăineanu, cu atâtea merite culturale, s-a ridicat un val de ostilitate oarbă, intratabilă, fără pereche...

Era L. Șăineanu un actor social care stârnea automat și compulsiv antipatie, așa cum se întâmplă în schema sociometrică a lui Moreno, adăugându-se astfel în chip decisiv – încă ceva la resentimentul antisemit? Aparent, dacă se iau în calcul legăturile problematice pe care le-a avut chiar cu unele personalități din lumea evreo-română – în special cu Moses Schwarzfeld și cu Moses Gaster -, răspunsul pare să fîe afirmativ. Dar aceștia l-au penalizat mai ales pentru convertirea sa religioasă, care i-a scandalizat de-a dreptul. Consternat, Moses Schwarzfeld îi scria lui Gaster în primăvara anului 1900:

.Botezul lui Șăineanu, cum ți-am scris, m-a sguduit și nici azi nu m-am desmeticit și dumerit. Se poate? se poate?... mă tot întreb. [...]

Mai are el rușine?

El, cum aflu, deja la Paris și-a început învățăturile creștinești, la capela de acolo. Preotul capelei fiind în București a spus unui tânăr ce nu-l știa că-i evreu cât de convins creștin e Lazăr... și că l-a simțit la discuții despre Talmud și evrei... Vom avea oare în el un meșuimed ^[174]și antisemit?^[175].

Temerile lui M. Schwarzfeld erau însă nu doar excesive, ci fanteziste de-a dreptul, produse ale colportării stârnite printre coreligionarii săi de actul convertirii unuia dintre evreii de frunte din România. L. Șăineanu nu era singurul cale alesese această soluție. Presiunea asimilistă în epocă era imensă; mulți din cei care repudiau deschis antisemitismul și asumau public atitudini prietenoase față de evrei – precum, bunăoară, I.L. Caragiale^[176], bun prieten cu Gherea, Ronetti-Roman, chiar cu L. Șăineanu (dar și cu... V.A. Urechiă și cu fiul acestuia, Alceu Urechiă) – nu vedeau altă cale pentru integrarea și acceptarea evreilor în societatea românească decât asimilarea, drept pentru care îi sfătuiau pe cei persecutați să adopte religia majoritarilor. Nu mulți au urmat acest sfat, dar unii – precum Gherea, Tiktin sau L. Șăineanu – au făcut-o. în opțiunea acestora a fost, adesea, și un calcul politic: convertirea dădea o șansă în plus împământenirii sau integrării în societatea românească la care aspirau. în cazul unora, al lui Gherea de pildă, socoteala a părut să fie corectă. în cazul altora, al lui Tiktin sau L. Șăineanu, nu. Dimpotrivă, calculul lor politic s-a dovedit greșit, antrenând, în plus, și consecințe morale dezastruoase. Nicidecum nu era vorba însă de credință fanatică, așa cum credeau Moses Schwarzfeld și Moses Gaster. De altfel, L. Șăineanu, în fapt, nu era deloc .religios (ca și Gherea); dacă nu era ateu, era sigur agnostic. Ceea ce, moralmente, nu-i justifică în vreun fel gestul. A socotit însă – pe modelul reușitei lui Gherea – că trecerea formală la religia majoritarilor îl putea ajuta la încetățenire. Pe altarul acesteia a fost dispus, în disperare, să-și sacrifice apartenența religioasă. S-a înșelat grav, cum am văzut. „Și-a pierdut numele și credința pentru nimic”^[177], scria cu amărăciune M. Gaster.

Rabinul, de bună seamă, nu putea să-l evalueze decât dintr-o perspectivă etică rigoristă. Nu numai că nu putea accepta convertirea religioasă a unui co-național, dar se simțea îndreptățit să-l penalizeze moral cu asupra de măsură pe cel în cauză. în opțiunea religioasă a lui L. Șăineanu rabinul vedea o apostazie, deși convertirea acestuia fusese – și a rămas – strict formală, discretă și, probabil, pasageră; soția și copiii săi nu l-au urmat pe această cale. Nu e limpede dacă a revenit la iudaism, dar e clar că n-a perseverat în noua lui opțiune religioasă.

Dar pentru rabinul evreilor sefarzi din Londra rătăcirea religioasă a lui L. Șăineanu devine un argument pentru a-l minimaliza pe omul în general și pe savantul cu același nume în special. într-un text memorialistic târziu, din 1932, M. Gaster, recunoscându-i în treacăt unele calități (îndemânarea, perseverența), va apăsa mult nu numai pe slăbiciunea de caracter și pe limitele umane ale lui L. Șăineanu, dar și pe lipsurile sale deontologice, pe carențele sale profesionale, insinuând că mai tot ce realizase acesta în cultura română i se datorează. în amintirile sale, M. Gaster se prezintă ca un mentor al lui L. Șăineanu, pe care l-ar fi învățat munca științifică și i-ar fi orientat hotărâtor cercetările, iar pe ucenic îl înfățișează ca pe un ingrat. Astfel, pretindea M. Gaster, el l-a îndemnat să studieze influența orientală asupra limbii și culturii române, iar cel care ar fi profitat de sfatul său nu l-a arătat necesara recunoștință; deși poate fi ceva adevărat în ceea ce afirmă M. Gaster, în sensul că l-a sfătuit pe L. Șăineanu să cerceteze influența orientală, îndemnul său nu explică decât parțial geneza Influenței orientale...; căci, se știe chiar din mărturisirile lui L. Șăineanu, pasiunea sa pentru acest subiect a datorat-o mai ales lui Cihac, față de care, după cum am văzut, n-a dat nicicum dovadă de ingratitudine, dimpotrivă. Chiar față de Basmele române, pentru care la vremea apariției acestei monografii M. Gaster îi arata autorului în scrisori prețuirea sa entuziastă, mai târziu, în același an 1932, își va exprima deschis frustrarea, pentru că L. Șăineanu nu ar fi arătat îndeajuns cât datorează îndrumătorului său, comportându-se astfel „ca toți oamenii mărunți”^[178]. Și frustrările autorului Crestomației române nu se limitează la atât. M. Gaster îl acuză pe L. Șăineanu că și-ar fi însușit o lucrare de-a sa pe care o lăsase în țară (dicționarul român-german), *n ii/n de mare gravitate în ordine morală, dar deloc probată. Dicționarul Universal îi apare aceluiași critic ca lllnd compus dintr-o „mulțime de prostii”^[179], ceea ce-l face să salute gestul demolator al lui dr. Urechiă din incinta Ateneului Român. Și ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, M. Gaster merge până într-acolo încât lasă de înțeles că respingerea încetățenirii lui L. Șăineanu ar fi fost, la rigoare, justificată. Faptul se poate vedea din relatarea unei discuții pe care a avut-o cu regele României, cu ocazia primei sale vizite în țara natală (din 1902), când suveranul îi spusese: „E păcat că omul acela [L. Șăineanu] a fost tratat atât de prost”; la aceste cuvinte pline de compasiune pentru cel nedreptățit, M. Gaster are doar un scurt comentariu simptomatic: „N-am îndrăznit să-i spun nimic”^[180]. El uitase că, în scrisorile pe care i le trimisese în epocă lui L. Șăineanu, îl compătimea mult pe destinatar pentru piedicile absurde pe care le avea de întâmpinat pe calea împământenirii. Dar atunci L. Șăineanu nu se convertise la ortodoxia creștină.

Desigur, M. Gaster avea motivele lui – cât se poate de grele, rabin fiind – de a repudia cu toată severitatea pe cel rătăcit religios. în treacăt fie zis, dacă el are cuvinte grele chiar și la adresa lui T. Herzl, acuzându-i inconsistența evreiască, prezentându-l pe părintele sionismului ca pe un asimilat, căruia preceptele iudaice nu-i mai spuneau nimic, de ce l-ar fi absolvit pe prozelitul creștin L. Șăineanu? Numai că rabinul nu rămâne doar la această anatemă asupra lui L. Șăineanu, ci o extinde, subiectiv, la toată personalitatea sa morală și științifică, însușindu-și chiar argumentele celor care-i împiedicaseră naturalizarea. Nimicitoarea sa judecată generală e, de aceea, greu de urmat.

Se cuvine de asemenea observat că, atunci când îl judeca cu asprime pe L. Șăineanu, M. Gaster era în grațiile regimului de la București, asupra sa revărsându-se onoruri oficiale excesive, unele de-a dreptul bizantine, ceea ce – pare-se – nu i-a displăcut deloc. Expulzatul de la 1885 trebuie să fi încercat peste decenii un sentiment al biruinței, poate chiar al revanșei. Dar, deși bun cunoscător al moravurilor românești, M. Gaster n-a putut rezista flateriei care l-a înconjurat atunci, făcându-l câteodată destul de concesiv. în vizita sa triumfalist-festivistă în România din 1921, când a făcut un lung turneu prin țară cu un luxos vagon-salon oferit de guvernul român, copleșit de curtoazia oficială, de onorurile pompoase ale autorităților, de tămâieri bizantine în presă, a făcut tot felul de declarații surprinzătoare (ba confortând românismul, ba respingând teza că ar exista un antisemitism românesc), ceea ce a dat deplină satisfacție unora precum O. Goga, N. Iorga sau P. Șeicaru, care l-au răsplătit prompt cu ditirambi pe măsură. Efectul encomioanelor se va vedea peste câțiva ani, în 1929, când M. Gaster este ales membru de onoare al Academiei Române. Așa se face că expulzatul din 1885 devenise, în anii 1920 și 1930, favoritul regimului și al intelighenției românești, care vedeau în el modelul exemplar al evreului român.

Astfel perceput, M. Gaster era adesea contrapus lui L. Șăineanu, acesta din urmă fiind înfățișat ca un dublu renegat, atât ca evreu cât și ca român, pentru că s-ar fi dezis și de iudaitatea sa și de limba și cultura română pe care le îmbrățișase în prima parte a vieții. Pe scurt, atunci când își scria memoriile, M. Gaster apărea ca evreul bun, în vreme ce L. Șăineanu era prezentat ca evreul rău^[181]. Opoziția era, de bună seamă, fundamental falsă. Dar, din considerente care țineau poate și de nepartajarea gloriei de care se bucura atunci, M. Gaster și-a asumat-o la rândul lui.

Iată de ce din eșecul relației lui L. Șăineanu cu unii fruntași ai evreilor români nu se poate extrage o concluzie „sociometrică” de natură să justifice tratamentul pe care i l-au aplicat majoritarii. Ipotetica sa stângăcie în relațiile sociale, reală poate în multe situații, se vede însă contrazisă de multe prietenii pe care filologul le-a izbutit (cu Hasdeu, cu Ionnescu-Gion, cu I.L. Caragiale, cu Emanuel David ș.a.) și de respectul pe care unii i l-au arătat în mod constant (C.C. Arion, G. Ioan, A. Bibescu sau P. Eliade). Sau era, din punct de vedere cultural, atât de deosebit în raport cu majoritarii încât se excludea singur din rețeaua în care căuta să intre? Iorgu Iordan ia în calcul această posibilitate: „Șăineanu [...] se pare că facea impresia unui străin, cel puțin sub raportul înfățișării lui exterioare, poate și al chipului cum vorbea românește”^[182]. Dar erau atâția deputați și senatori care, de fapt, nici măcar nu-l cunoșteau, ceea ce nu i-a împiedicat să fie împotriva încetățenirii lui L. Șăineanu. Apoi, cum am văzut, chiar după moartea savantului, petrecută în 1934, resentimentul la adresa sa nu dispare. De bună seamă, sursa urii de care a fost înconjurat în timpul vieții sale – ca și după aceea – nu putea fi chiar în persoana sa. „Cauza adevărată însă care l-a făcut să sufere – socotea în cele din urmă I. Iordan – a fost alta: originea lui străină purta o anumită pecete, pe care multă vreme numeroși oameni, de la noi și de aiurea, n-o pot trece cu vederea”^[183]. I. Iordan știa bine ce voia să spună: pecetea în cauză era cea evreiască. Și cum, sesiza imediat mai departe același lingvist, „în domeniul filologiei române numărul evreilor de seamă este impresionant”, devine deodată inteligibil mobilul excluderii lui L. Șăineanu de la încetățenire și, implicit, de pe scena culturală românească.

De altfel, L. Șăineanu însuși a făcut, pe când trăia la Paris, o mulțime de observații de această natură într-un text intitulat „Filologie și ortodoxie”, publicat prima oară în 1928^[184]. Aici avem proba că temerile lui M. Gaster și M. Schwarzfeld privind fanatismul religios al lui L. Șăineanu erau gratuite, căci, cum se va vedea îndată, pentru el apartenența religioasă e un fel de accident, cu totul irelevant. Dar textul cu pricina mai arată ceva: că autorul lui înțelegea bine ceea ce i se întâmplase și i se întâmpla, că fusese și era victima unei ideologii culturale aflată în plin proces de articulare.

În „Filologie și ortodoxie”, L. Șăineanu remarcă mai întâi unele fapte concrete și încearcă, apoi, să le găsească sensul. De pildă, el observă că Sextil Pușcariu, în cuvântul înainte la noul Dicționar al Academiei Române din 1907 (prima ediție datând din 1871 și fiind datorată lui Laurian și Massim), face afirmații aparent neutre, dar în fapt insidioase, despre originea etnică a unui filolog sau altul. Propozițiile de acest gen – de pildă: Cihac „nu era român” sau „după Cihac, veniră alți doi străini, d. Șăineanu și d. Alexi...” – i se par lui L. Șăineanu „un ultim ecou al articolului 7 din vechea Constituție a României”^[185] în domeniul științei, care denotă o concepție șovină, menită să-i excludă din panteonul culturii naționale pe cei care, prin accidentul nașterii, au moștenit o confesiune necreștină. Or, autorul cuvântului introductiv ar fi trebuit să fie, după L. Șăineanu, mult mai prudent. Sextil Pușcariu, originar din Brașov, învățase româna asemenea unui străin, căci în primii săi ani de formare deprinsese de fapt un „jargon maghiaro-român” (după cum a descoperit L. Șăineanu dintr-o broșură a lui George Pascu, originar din Brașov, ca și S. Pușcariu). L. Șăineanu nu se dă înapoi de la a pune în oglindă cele două situații:

.Admirați acum logica șovinistă! Un Șăineanu, născut în Ploiești, din părinți și străbuni pământeni, care a trecut prin toate școalele țării, de la cursul primar până la Universitate, unde avu ca dascăli pe cei mai luminați bărbați ai neamului, [...] e străin; iar un Pușcariu, născut la Brașov, și vorbind [...] un «jargon maghiaro-român», e neaoș rumun (cum zicea răposatul rege Carol)!^[186]

.

Lui L. Șăineanu i se pare că, prin asemenea judecăți, filologia a fost grav compromisă de politicianism. Maladia n-a dispărut însă odată cu Constituția de la 1866. L. Șăineanu găsește și după Primul Război Mondial destule exemple, unele încă mai grave, de utilizare a apartenenței etnice ca criteriu al judecăților de valoare în câmpul filologiei române. De pildă, Gheorghe Adamescu, într-o carte pe care a publicat-o în 1921, Contribuțiune la bibliografia românească, i-a menționat pe Laurian și pe Maxim, pe Lambrior și pe Hasdeu, pe Ovid Densușianu și pe... Sextil Pușcariu, dar i-a omis complet – și simptomatic – pe Cihac, Gaster, Tiktin sau Șăineanu, toți cu incontestabile merite filologice. „Aceștia – meditează L. Șăineanu asupra sensului acestei omisiuni – se văd excluși din panteonul național, numai și numai pentru că nu aparțin ortodoxiei”^[187]. Cum i-a „răsplătit” țara pe acești „intruși” în cultura ei? L. Șăineanu răspunde printr-un scurt inventar de cazuri:

.„Ea a lăsat pe Cihac să moară în mizerie într-un orășel elvețian; a tolerat ca Dimitrie Sturdza să expulzeze pe Gaster, ca Șăineanu să-și ia lumea în cap după infamiile săvârșite împotriva-i, și ca Tiktin să ducă o viață pribeagă până la adânci bătrâneți!”^[188]

.

Încă o dată, i se impune lui L. Șăineanu, șovinismul de sorginte religioasă a pătruns în domeniul științei, subminând-o astfel din interior:

.Știința ignorează pravoslavnici și nepravoslavnici: ea nu cunoaște decât oameni de valoare și mediocrități. Altminteri ne vom întoarce la crezul șovinist împărtășit de Pușcariu și de Adamescu, crez astfel formulat acum o jumătate de secol de un profesor obscur, Nicolae Ionescu, de la Universitatea din Iași: „Dobitoc să fie, dar să fie dobitoc național”^[189].

.

Aprecierea lucrărilor prin intermediul „criteriului ortodox” – mai arată L. Șăineanu în acest text – e o veche meteahnă în cultura română. L. Șăineanu observă cu*., această ocazie că până și lucrări în genere respectabile, precum Enciclopedia Română, apărută la Sibiu între 1998 și 1908, sub îngrijirea lui C. Diaconovich, suferă de această ingerință. C. Diaconovich, sesizează L. Șăineanu, ține ca, în cazul scriitorilor de origine evreiască, să le menționeze obârșia etnică și confesională (Gherea, Brandes, Gaster, Șăineanu ș.a.), în vreme ce aceste detalii sunt ignorate în cazul altora:

.Dar Brandes, discipolul cel mai original al lui Taine, e critic danez..., și chiar dacă am admite un moment această caracteristică confesională, atunci de ce dr. Diaconovich nu e consecvent? De ce nu califică dânsul după aceeași normă pe Taine de «filosof și scriitor creștin sau catolic»?. de ce nu specifică, la propriul său nume, «publicist» drept credincios sau pravoslavnic?^[190]

Lui L. Șăineanu îi e limpede că procedeul de a încapsula pe unii în matricea etno-religioasă în care s- au născut e menit să-i minimalizeze. Sunt, constată el, „două elemente absolut independente: meritul individului și originea-i confesională”^[191]. A le amesteca însemnă a vicia judecata de valoare:

Spiritul ce animă această publicație, sau mai bine zis ce animă pe editorul ei, d. dr. C. Diaconovich, nu e cel științific, ci cel pravoslavnic. Valoarea intelectualăa celor născuți în afară de sânul ortodoxiei e apreciată, nu după meritul lor real, ci după accidentul nașterii sau după apartenența lor confesională. Acest mod de a judeca ne transportă cu secole înapoi^[192].

Mai mult, observă mai departe L. Șăineanu, Diaconovich își legitimează astfel chiar plagiatul, căci el respectă „cu sfințenie regulile de probitate intelectuală față de cei pravoslavnici, dar nu se crede obligat a ținea seamădeacele principii elementare față de cei «de origină evrei»”^[193]. Concret, Hasdeu este abundent citat, dar Dicționarul Universal, de unde Diaconovich preia ad litteram o mulțime de definiții în Enciclopedia sa, e complet ignorat. Și L. Șăineanu probează convingător această acuzație, punând – cum făcuse demult și în cazul lui I. Manliu – pe două coloane termenii și definițiile lor din dicționarul său și din opera lui Diaconovich (Adam-Klisi, sorcovă, turcă, bejenie etc.), constatând astfel că plagiatul „e manifest, palpabil și nu admite nici o circumstanță atenuantă”^[194].Pentru îndepărtarea și ștergerea lui Lazăr Șăineanu de pe scena culturală românească, „argumentele” antisemite „tradiționale” nu mai erau suficiente. Trebuia inventat altceva: un antisemitism special, care să-l țintească predilect pe omul de litere de origine evreiască. Conceperea limbii române ca proprietate exclusivă și indivizibilă a națiunii române și reprezentativismul național al omului de litere au fost principalele teze ale acestei noi ideologii a excluderii. A.C. Cuza, N. Iorga, O. Goga, N. Crainic și mulți alții vor sistematiza aceasta nouă ideologie literară, dându-i adesea forma unei estetici antisemite căreia nu i-a lipsit – în unele cazuri – forța persuasivă. Este antisemitismul literar, care, de aici înainte, va fi tot mai prezent în cultura română, pe măsură ce prezența evreiască în domeniul literelor se va face tot mai simțită. Lazăr Șăineanu i-a fost prima victimă.

Note