șl(e)ampăt Primul dicționar romîn în care a pătruns acest cuvînt este DLRLC, deși circulă curent în vorbirea familiară și se găsește atestat la Matei Caragiale. Bogrea, DR, IV (1927), p. 849-850, îl explică prin ucr. šlampati (?). DLRM nu dă nici o explicați etimologică. Nu este îndoială că avem de-a face cu un reflex al germ. Schlampe „femeie neîngrijită” (vezi și derivatul schlampig „murdar”). Dar amănuntele nu sînt clare. În primul rînd pare probabil că împrumutul nu a fost făcut direct (în general împrumuturile directe din nemțește sînt rare în romînește). Dar, avînd în vedere caracterul familiar al cuvîntului, dicționarele limbilor vecine nu-l inserează, chiar dacă există. Astfel dicționarele maghiare nu prezintă cuvîntul de bază, dar Dicționarul maghiar-german și german-maghiar al lui Balassa József, care în partea maghiar-germană nu are nimic din familia discutată, iar în partea german-maghiară traduce pe Schlampe prin rendetlen, cafatos nőszemély, are ca traducere a lui schlampig pe rendetlen și (familiar) slampos. De unde a apărut acest derivat maghiar, dacă limba maghiară nu cunoaște pe Schlampe ? Varianta șlea- s-ar putea explica printr-un intermediar polon, ucrainean sau rus, avînd în vedere că în aceste limbi l german e simțit ca muiat. Dar ar putea fi eventual explicat și în romînește, căci sînt și la noi regiuni unde întîlnim muierea consoanelor, ba chiar în unele cazuri formele cu consoană muiată sînt literare (BL, 1 (1933), p. 18; III (1935), p. 43). Cît privește pe t final, acesta s-ar explica bine din bulgară, ca articol (cf. guleamătă „Romania”, LIII (1927), p. 384), dacă cuvîntul există în bulgărește. Oricum ar fi, trebuie arătat că forma citată în dicționar, șlampăt, este recentă, refăcută din femininul șlampătă, singura formă curentă. Se zice și de un bărbat e o șlampătă. Deși DLRLC înscrie forma șlampăt, pe care o consideră adjectiv, cu toate formele de flexiune$, realitatea este că cuvîntul e substantiv și așa apare și în singurul citat inserat (din M. Caragiale).