ȚINTUI (-uesc) vb. tr. 1 A bate cu ținte: ~ un drapel; ~ cu ținte de aramă; pe măcelari și pe brutari, cînd îi prindea cu ocaua mică, îi țintuia de-o ureche în mijlocul tîrgului (I.-GH.) ¶ 2 Ⓕ A înțepeni, a face să stea neclintit, a fixa: o putere mai mare decît voința și cinstea mea mă țintui la fereastră (DLVR.); durerea îl țintui pe fotoliu (D.-ZAMF.).