APĂSAT, -Ă, apăsați, -te, adj. 1. (Despre pumn) Greu. Ursan, pletos ca zimbrul... Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat. ALECSANDRI, P. A. 164. 2. (Despre umblet, pași etc.) Energic; greoi. Venea și de pe șosea... greu, apăsat, tropot de pași. DUMITRIU, B. F. 136. ◊ (Adverbial) Plecară toți apăsat și cu zel. TOMA, C. V. 329. ◊ Încordat, începu să se plimbe călcînd apăsat cu tocurile în puntea de lemn. BART, E. 212. Păși hotărît și apăsat... la poarta cea mare. RETEGANUL, P. V. 71. 3. (Despre vorbă) Tare, răspicat; p. ext. înciudat, poruncitor. Privi țintă inainte-i văzîndu-l pe Gheorghieș, între ciobanii de la cîmp și între oi, și spunindu-i lui vorbe apăsate. SADOVEANU, B. 43. Ba o să se poată... adaose... cu vorbă apăsată. ISPIRESCU, L. 315. ◊ (Adverbial) Tîrziu, colonelul își ridică fruntea și întrebă apăsat, vădit supărat: Atîta tot, nu? SAHIA, N. 80. Vreau să mergem, răspunse apăsat Moroi. DELAVRANCEA, S. 110. ◊ Puternic. Mă arde-n spate! zise fata cu-n gemăt apăsat. EMINESCU, N. 23. 4. Trist, necăjit, chinuit. Era un contrast plăcut: fața lui trasă și fină, din care nu se putuse încă șterge amărăciunea unei tinereți apăsate. EMINESCU, N. 83. ♦ (Rar) Apăsător, greu, încărcat. Ardeau lămpi somnoroase, rîspîndind dungi de galbănă lumină prin aerul apăsat. EMINESCU, N. 35.