BĂLĂCĂRI (-ăresc) I. vb. intr. A bălăci prin apă, prin noroiu, etc.: nu lăsa copilul să bălăcărească în cofa cu apă (L. m.). II. vb. refl. Olten. Trans. (CIAUȘ.) (BUD.) (HASD.) A rosti vorbe murdare; se ciorovăi, a se ocărî, a se certa cu vorbe urîte [comp. rus. balakariti].