buciuma¹ vb. I. 1 intr. A sufla, a cînta, a da semnale din bucium¹. Un corn apucă și buciumă în vînt (ALECS.). ♦ (reg.; despre autovehicule) A claxona. 2 tr. fig. (compl. indică vești, noutăți etc.). A anunța, a vesti. ◊ poet. Toamna își buciuma mîhnirea (SADOV.). • prez.ind. bucium. /lat. bucĭnare.