BUIECI, BUICI (-cesc) l. vb. intr. 1 🌿 A crește foarte mare, cu multă îmbelșugare (despre plante); a fi foarte roditor (despre pămînt: grîul buicește într’acest pămînt, se face nalt (ION.) ¶ 2 Pr. ext. A-i merge bine, a se îngrășa (despre oameni): ei bir nu plăteau, moșii aveau, le mergea bine și buieceau (VOR.); omul, cînd buicește, de bine nu știe ce să mai facă (FLOR.). II. vb. refl. A se îngîmfa, a nu-și mai încăpea în piele: Vlahii adese de biruință ca aceste buecindu-să (CANT.) [buiac].