CANAF, canafuri, s. n. Ciucure. Pisica cu canaf la ureche torcea somnoroasă în colț. SADOVEANU, O. V 422. Un șnur cu canafuri în loc de cravată. VLAHUȚĂ, O. A. 211. ◊ Fig. între grajdurile căzute, se răsfățau la soarele de toamnă minunate canafuri roșii ale unor plante fantastice. SADOVEANU, Z. C. 95. – Pl. și: (s. m.) canafi. – Variante: canac, canace (ODOBESCU, S. III 545), s. n., cănac, cănaci (V. ROM. martie 1952, 127, RETEGANUL, P. V. 71), s. m.