CHIOR, CHIOARĂ adj. și sm. f. 1 Căruia-i lipsește un ochiu, care vede numai cu un ochiu; (P): ~ul între orbi este împărat sau în țara orbilor, ~ul e împărat, printre cei proști (nevoiași, incapabili, etc.) cel mai puțin prost, cel mediocru se socotește mai de seamă ¶ 2 pr. ext. Orb: te văd eu, că doar nu-s chioară (ALECS.) ¶ 3 Ⓕ Care dă puțină lumină, întunecos: ferestrele mici și chioare (ALECS.) ¶ 4 adv. și DE-A CHIOARA loc. adv. Orbește, ca chiorii: se coborî în fugă pe scări, dînd ~ peste oameni (GN.); s’o luăm de-a chioara, și unde ne-a fi scris, acolo vom eși (CRG.) [tc.].