ciúcă, ciuci, s.f. (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă: „În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă” (Papahagi, 1925: 318). ■ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca(ș), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. čuka „culme” (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) (< i.-e. *keu-k-).