ciúf, ciufi, s.m. 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic. 3. Om de râsul lumii, de comedie: „Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii” (Bârlea, 1924, I: 198). 3. (mit.) Ciufu' Nopții, personaj mitologic, aidoma cu Omul Nopții: „Ciufu' Nopții i-o purtat pă tăte câmpurile acelea, numa drumu' bun nu l-o găsit, până n-o cântat cocoșu” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 94); Ciufa Lumii = Fata Pădurii. ■ (onom.) Ciufu, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. cufkë „smoc de păr”.