ciurgắu, ciugaie, ciurgauă, s.n. (reg.) Izvor amenajat pentru a putea bea apă; șuvoi: „Mândrule, mândrele tale / Să duc sara la ciurgău / Și mă vorovăsc de rău” (Țiplea, 1906: 482). ■ (top.) Ciurgău, arătură, pășune în Botiza. – Din magh. csurgó „șipot” (DA, MDA); din ciur, creație expresivă (DER).