CLONȚ, clonțuri, s. n. (Mold., Transilv.) 1. Cioc, plisc. Tot plimbă pînea pe la clonțurile puilor care pasc piuind și caută gîze. CAMILAR, N. I 402. Era croit să crească înalt ca taică-su. Nasul pornit ca un clonț de erete. Ochii i se măreau și i se lungeau ca doi lostuni. SADOVEANU, M. C. 9. Aruncă paloșul și nimerește pe corb chiar în inimă, de scăpă inelul din clonț. RETEGANUL, P. II 18. ♦ Fig. (Popular, în glumă sau în batjocură) Gură. V. plisc. Să taci din clonț, muiere! CAMILAR, N. II 332. Închide-ți clonțul, dadacă. Ești o vicleană! SADOVEANU, Z. C. 332. 2. (Rar) Țintă, cui. Și-a încălțat bocancii cei mari cu clonțuri de oțel. SADOVEANU, V. F. 149.