1) cloț n., pl. urĭ (germ. sas. klotz, butuc, bulgăre, de unde și pol. ceh. kloc, butuc. V. și colț). Munt. Mold. sud. Bulgăre, sfărămătură: cloțurĭ de cărămidă. Munt. Olt. Bucată de lemn (orĭ și de metal) care sprijină ceva. Vechĭ. (Beld. ș. a.). Canaf, cĭucure. A ți se face mînile cloț de apă, a ți se zbîrci de prea multă ținere în apă. S. m. Munt. vest (?). Buștean de brad (bilă).