CULĂ, cule, s. f. (Învechit) 1. Turn circular, cupolă, boltă. Din brîul superior... se porneau pe rotunjeala culelor numeroase ciubuce sau nervure. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria. Cămări boltite, purtînd o culă rotunjită pe d-asupra, în care se aflau, d-a rîndul, paraclisul, haznaua sau comoara și patul domnesc. ODOBESCU, S. I 128. ♦ Vistierie, tezaur. Se zice că, cu Gruie, strînge-n cula-i o comoară. DAVILA, V. V. 35. Din cula domnească Lefuri să-mpărțească. TEODORESCU, P. P. 50. 2. Beci boltit, subterană. Căpitanul de tîlhari își adună ceata într-o culă sub niște dărîmături de ziduri. ISPIRESCU, L. 143. 3. Casa proprietarului unei moșii. Albește, așezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Stambulachie. MACEDONSKI, O. III 4.