DANIE, danii, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Dar, donație. Ștefan cel Mare, recunoscător pentru sprijinul primit, răsplătește biserica prin numeroase danii de sate. IST. R.P.R. 128. Și-nnoi tot schitul și trimise Danii – scumpe chipuri și potire, Cruci bătute-n aur și safire. TOMA, C. V. 85. A lăsat cu limbă de moarte... ca danie, un ținut. CARAGIALE, O. III 87. ◊ Expr. (Învechit) A se face danie (cuiva) = a) a se dărui pe sine, a nu-și mai aparține sieși. Pentru tine, danie dracului m-aș face. CONTEMPORANUL, V_II 494; b) a-și dărui averea cuiva. Părinții ți-au făgăduit-o [pe fată], dacă moșu-tău s-a face danie ție. NEGRUZZI, S. III 49. Am pus la cale să însor pe nepotul meu... mă fac danie lui cu tocmală c-a veni cu femeia lui să șadă cu mine. id. ib. 60. (Glumeț) A face (pe cineva) danie (cuiva) = a da pe cineva pe mîna cuiva. Cercatu-mi-am colții în piciorul unui boieri. Și vai, pe loc m-au făcut danie hoheriului. CONTEMPORANUL, V_II 267. 2. Faptul de a dărui (avere, bani etc.); dăruire. Se împlinise cam un veac de cînd cel dintîi cu acest nume, la care se adăogase porecla de Măgureanu, după o moșioară de danie domnească... se aciuase în Valahia. M. I. CARAGIALE, C. 49. ◊ Act (sau hrisov) de danie = act prin care se întărește în scris o donație. În Moldova nu există acte domnești de danie sau de judecată scrise în romînește, pînă în al doilea deceniu al veacului al XVII-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 34.