descântătór, -oare, descântători, -oare, adj., s.m.f. 1. Persoană care știe să descânte, să facă vrăji: „Mereț' în Botiza, că-acolo este-o descântătoare și vă duceți la ie…” (Bilțiu, 2007: 278). 2. Staroste: „La cununie nu asistă nici părinții, nici neamurile, ci numai tineretul și câțiva cunoscuți, între cari este un descântător, un sfătos al satului, care știe multe și, mai ales, în caz de nevoie, să improvizeze versuri” (Gherman, 1938: 16). – Din descânta + suf. -tor (MDA).