DOP, dopuri, s. n. 1. Bucată de plută, de lemn, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unui vas (mai ales a unei sticle), o gaură etc.; astupuș. Înlătură cu luare-aminte dopul ulciorului, își turnă puțin vin în ulcică și gustă. SADOVEANU, Z. C. 59. Erau... numeroase flacoane cu dopuri de cristal. GALACTION, O. I 328. Dînd afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește. NEGRUZZI, S. II 201. ◊ Expr. (Despre oameni, glumeț) (Mare) cît un dop sau dop de saca = mic și îndesat; bondoc. Era, măre, acest Silen gras și gros ca un butoi, adecă cum i-am zice noi astăzi: dop de saca. ISPIRESCU, U. 104. Vai de mine și eu gioc, Și de mare-s cît un dop. ȘEZ. V 15. 2. Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsînd o gaură mică prin care se suflă cînd se cîntă. Nu mai pot zice, pentru că mi s-au stricat dopul la fluier! Dar iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36.