DUȘUMEA, dușumele, s. f. Pardoseala de scînduri a unei încăperi. Străbate aruncînd pete luminoase pe dușumea, ici și colo, prin bolta de viță, un soare anemic de noiembrie. CAMIL PETRESCU, T. I 527. Din toate celelalte nu se alesese decît praful și cenușa; grinzi, acoperămînt, dușumele, butoaie din pivniță, toate erau cenușă. SLAVICI, O. I 209. Atunci cea mai mare din surori bătu cu piciorul în pămînt și deodată se deschise în două dușumeaua casei. ISPIRESCU, L. 236. – Variantă: (Mold.) dușamea (SADOVEANU, P. M. 184, id. Z. C. 110) s. f.