FALCĂ (pl. fălci) sf. 1 🫀 Fie-care din cele două bucăți osoase și încovoiate în care sînt înfipți dinții omului și ai vertebratelor (🖼 2030): falca de sus, falca de jos; cu fălcile intrate unele într’altele, de macre ce erau ISP.; am căscat de mi-au trosnit fălcile CAR.; familiar: a da fălci, a mînca cu lăcomie; pop.: a muta cuiva fălcile din loc, a-i strîmba fălcile, a-i da o palmă sdravănă; proverb: cu o ~ în cer și cu alta în pămînt, într’o fugă nebună; necăjit foc, gata să prăpădească tot ce întîlnește în cale (în spec. în limba basmelor, vorbind de balauri, zmei și zmeoaice) ¶ 2 pr. ext. 🫀 Partea cărnoasă a obrazului care acopere fălcile: de te va lovi cineva preste falca dreaptă, tu să întorci și cea stîngă PRV. -MB ¶ 3 🔧 pr. anal. pl. Se aplică la diferite obiecte sau unelte, prin asemănarea ce prezintă cu fălcile omului sau ale animalelor, sau prin funcțiunea ce au de a apuca ceva: fălcile carului, cracii de la furca carului; fălcile saniei, tălpile de lemn cu care alunecă sania pe zăpadă (👉 🖼 SANIE); fălcile corabiei, laturile încovoiate care alcătuesc partea dinainte a corăbiei; fălcile cleștelor, între care se apucă cuiul (🖼 1291), etc. [refăcut din pl. ‡falci, sg. falce < lat. falx, falcem „coasă”, din cauza asemănării ce prezintă încovoietura acesteia cu falca].<br />