FRICĂ (pl. -ci) sf. 1 Turburare nervoasă puternică și instructivă, care cuprinde pe cineva cînd se crede amenințat de o primejdie; se confundă, adesea, în vorbirea comună, cu „teama”, care e sentimentul de neliniște ce-l cuprinde pe cineva în fața unui rău pe care-l prevede, care i se poate întîmpla: a-i fi ~; a i se face ~; a-l lua frica; a fi cu frica în spate; a-i intra frica în oase; a băga în ~, a băga frica în oase, a înfricoșa; a tremura de ~; a-i tremura inima de ~; a îngheța de ~; a-i îngheța sîngele de ~; a-i sări inima de ~; a-l trece sudorile de ~; a muri de ~; (mai) mort de ~; a umbla cu frica în spate sau în sîn; familiar: nici de ~, de loc, nicidecum; am doi copilași nostimi cari nu-mi seamănă nici de ~ ALECS.; nu le pricepe nici de ~ ISP. ¶ 2 Teamă; om cu frica lui Dumnezeu, om bun care se teme să se abată din calea dreptății; fără ~ de păcat, fără a se teme de a păcătui ¶ 3 proverb: Frica-i din raiu, frica are și partea ei bună, că te păzește de multe ori de-o nenorocire; frica păzește pepenii sau bostănăria, ne ferim de unele acțiuni, de teama primejdiei sau a urmărilor neplăcute pentru noi; de ce ți-e ~, nu scapi; leac de ~ nu-i [împrumut vechiu din gr. -biz. φρίχη].