GREȘEALĂ, greșeli, s. f. 1. (Adesea în construcție cu verbul «a face») Abatere de la adevăr, de la normă, de la un principiu, de la ceea ce e drept sau bine (v. eroare); (concretizat) lucru făcut rău, cum nu trebuie (din nepricepere sau din neatenție). Greșeli de tipar. Greșeli de calcul. Greșeli de ortografie. ▭ Făcea mereu greșeli în construcția frazelor și era foarte nenorocit. SLAVICI, O. I 105. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele, adecă să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învățat peste săptămînă, și cîte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Acel ce recunoaște că a făcut greșeli Arată că e astăzi mai înțelept ca ieri. BOLINTINEANU, O. 158. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect, ireproșabil, fără defect. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur, și argint... Toate strălucesc fără greșeală. BENIUC, V. 66. 2. Faptă, de obicei neintenționată, care atrage după sine o neplăcere, un rău pentru cel ce a făcut-o sau pentru altcineva. Nu-mi puteam închipui că ai să pați și să suferi atîtea după urma unei glume; dar fiindcă eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez. CARAGIALE, O. III 83. Vină, zău, și-mi iartă Greșeala mea toată, Cît este de mare Și grea de iertare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 503. ◊ Loc. adv. Din greșeală = (în opoziție cu dinadins sau înadins) din nebăgare de seamă, fără voie, involuntar. Sar o dată voinicește de pe-un mal nalt în știoalnă, din greșeală, drept cu fața-n jos. CREANGĂ, A. 61. – Pl.și: (învechit) greșale (NEGRUZZI, S. I 9), greșele (ȘEZ. IX 151); gen. sg. și: (învechit) greșalei (NEGRUZZI, S. I 143).