IERTA (iert) I. vb. tr. 1 A renunța de a pedepsi sau de a se răzbuna (pentru o greșală, pentru o vină, pentru o insultă, etc.), a trece cu vederea (o greșală, un păcat): meriți o pedeapsă aspră, dar te iert de astă dată; iartă-ne, Doamne, greșelile noastre! Dumnezeu să-l (s’o) ierte! Trans. fie iertat, (iertată), se zice cînd se pomenește de un răposat: de cîte ori îl văd, îmi aduc aminte de fie iertat taică-meu (SLV.); l-a iertat Dumnezeu, a murit (vorb. de cineva care s’a chinuit mult înainte de moarte); Doamne iartă-mă! a) se întrebuințează după un blestem, spre a atenua efectul lui: mînca-i-ar pămîntul să-i mănînce, Doamne iartă-mă! (CRG.); b) spre a scuza de o greșală nepermisă: puteți întreba și pe cuconu ... (nu-și amintește numele), cum, Doamne iartă-mă, îi zic? (ALECS.) ¶ 2 A scuti (de o datorie, de un bir, etc.): să știți că v’am iertat de toate datoriile (VLAH.) ¶ 3 A scuza: de-i avea vreme să te duci ... bine de bine, iară de nu, să te ierte (CRG.); iartă-mă, te rog, că nu te-am așteptat ¶ 4 A cruța: moartea nu iartă pe nimeni ¶ 5 A îngădui, a da voie, a permite: Pașa ne iertă să scriem pe la ai noștri în țară (BOL.); de m’a ~ vremea să pot veni (CRG.); nu mă iartă puterile, nu pot, nu mi-e cu putință. II. vb. refl. A ierta unul pe altul, a se împăca; (P): ei se ceartă, ei se iartă [lat. * lībĕrtare].