inversiune (fr. inversion „răsturnarea ordinei, succesiunii”), figură poetică realizată prin abatere de la topica propoziției și, mai rar, a frazei (A): „Ei cinară-n mândre muzici Cu de aur vase, linguri.” (M. Eminescu) În limba română, ca în toate limbile moderne, unitățile propoziției (și frazei) au topică consacrată, mai mult sau mai puțin rigidă, ordinea unităților vorbirii fiind dictată de ordinea procesului gândirii: trecerea de la ceea ce este cunoscut la ceea ce-i nou și necunoscut. În termeni gramaticali, de la determinat la determinant și, mai precis, de la subiect la predicat, de la regent la regim, respectiv: substantiv + atribut, verb + complement. Această ordine poate fi însă răsturnată, În primul rând din pricină că accentul predicativ, cel care subliniază ceea ce e nou în enunț, poate trece de la predicat la altă parte de propoziție, atunci când predicatul este cunoscut; cu alte cuvinte, unitățile psihologice ale enunțului nu se mai suprapun cu cele gramaticale (subiectul gramatical nu mai este și subiect psihologic, predicatul gramatical nu mai este și predicat psihologic). I. o folosesc mai ales poeții, nu numai în privința topicii subiectului și predicatului, ci și a determinanților atributivi și completivi față de determinatul lor, și obligați nu numai de dinamica (lirică!) a unităților psihologice ale enunțului, ci și de motive prozodice, pentru menajarea ritmului și asigurarea rimei; de multe ori, însă, și dintr-o prejudecată care-i sfătuiește să folosească i. pentru ea însăși, numai pentru realizarea ineditului... sintactic. (uneori reușit)! Procedeele prin care poeții realizează i. sunt patru: antepunerea (cea mai frecventă), postpunerea (cea mai puțin frecventă), separarea și dislocarea elementului inversat. Procedeele se pot împleti în aceeași construcție, de ex. antepunerea cu separarea.