LOGOFĂT s.m. 1. (Mold., ȚR) Boier de divan, răspunzător de treburile cancelariei domneștii (Și în sintagmele logofăt (ul) (cel) mare al doilea logofăt, logofăt al treilea). A; Logofăt mare, giudecâtoriu și alesătoriu de ocine, ispravnic pre o frunte de oameni de țară ce sînt curteni și giudecâtoriu tuturor cine-s cu strîmbâtăți în țară. URECHE. Făcînd caimacam pe Ion Buhus logofătul. NCL II, 290; cf. VARLAAM; PSEUDO-COSTIN, 15^v, 18^v, 28^r; NCL II, 288, 293; CANTEMIR, HR. B: Au tăiat pre banul Toma si pre Vlaicul logofătul. LET. ȚR. 28^v; cf. LET. ȚR. 34^v, 40^v, 75^r. 2. (ȚR) Vătaf, vechil. Porunci Farao ispravnicilor norodului și logofeților. BIBLIA (1688). Variante: logofet (VARLAAM). Etimologie: ngr. logothétis. Vezi și logofeteasă. Cf. i s p r a v n i c (2), ș a f a r (2), v ă t a f (3).