MESIȘOARĂ s. f. 1. Măsuță (1). Cf. PONTBRIANT, D. Pentru case fără copii, cei doi inși au și mese dintr-o singură bucată, mici și cu trei picioare, numindu-se mesuță, mesișoară sau măsuță. PAMPiLE, I. C. 147. Prutule, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Spuma ta o mesișoară, Stuhul tău o penișoară Ca să scriu o hîrtioară S-o trimet la maica-n țară. ȘEZ. I, 47, cf. 239. 2. Ospăț, praznic (oferit în amintirea unui mort). De-i lua-o grozâvioară Dumnezeu să ți-o omoare Și să-i faci o mesișoară, Să merg și eu la pomană. SEVASTOS, C. 148. 3. Mîncare, hrană modestă, nepretențioasă. Avînd cu mine și bucate pre cît mă iertasă vremea și găsind o gîrliță ce trecea pă subt niște pomi. . . șezui aci cu mesșoara mea. GORJAN, H. II, 17/22. – Pl.: mesișoare. – Și: (regional) mesșoáră s. f. – Masă¹ + suf. -ișoarâ.