MEȘTER I. sm. 1 ⊕ Cel ce a învățat o meserie și o exercită: ~ dulgher, zidar, zugrav; (P): ~ul se cunoaște la lucru; (P): ~ul strică și drege de frică, se zice în ironie unui meșteșugar prost; de aci: meșter(u)-strică, meșteșugar prost, care nu-și pricepe meseria ¶ 2 Lucrător îndemînatec, dibaciu ¶ 3 Meșteșugar care lucrează în atelierul lui propriu. II. adj. 1 Dibaciu, îndemînatec: a fost odată un vînător foarte ~ (ISP.); caută să le înfrumusețeze... din darul mîinilor lui ~e și răbdătoare (VLAH.) ¶ 2 Femeie sau babă ~ă, și ca sf. meșteră, care se pricepe la vrăji și la farmece, vrăjitoare: e chinuită de duhuri, și nu-i pot da de leac... toate babele ~e (CAR.); colindase pe furiș prin satele dimprejur după meștere și cărturărese (DLVR.) [ung. mester < germ.].