MIERIÓR, -OÁRĂ adj., s. f. pl. 1. Adj. (Transilv.) Diminutiv al lui mieriu¹; (regional) mieriuț, mieruț. Dar eu, mîndrâ, cum ți-aș zice?. . . Floricică mierioară, Dulce-ai fost la gurișoară. JARNIK-B]RSEANU, D. 22. Ochii lelei care-mi plac, Dulcișori și mieriori, Mă cheamă sub prunișori. id. ib. 36. Pi din jos de gurișoară Năfrămuță mierioară. MÎNDRESCU, L. P. 67. Lelea cu ochi mieriori. id. ib. 86. 2. S. f. pl. (Prin Maram.) Viorele (Scilla bifolia). Cf. CANDREA, Ț. O. 51. - Pronunțat: -ri-or. – Pl.: mieriori, -oare. – Și: mierîór, -oáră adj.; mirioáră s. f.Mieriu¹ + suf. -or.