MIJÍRE s. f. Acțiunea de a m i j i¹ și rezultatul ei; apariție, ivire, (rar) mijeală. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. O mijire albă de soare într-un cer închis. VLAHUȚĂ, O. A. III, 63. ◊ Fi g. (sau în contexte figurate) Are o mijire de conștiință. CONTEMP. 1948, nr. 108, 11/5. Încerca din răsputeri să ucidă în el orice mijire de nădejde. T. POPOVICI, SE., 98. El era tot dușmănos și posac, nu cu vreo mijire de surîs îmblînzit. V. ROM. februarie 1954, 7, cf. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4834. - Pl.: mijiri. – V. miji¹.