Definiția cu ID-ul 1329299:
Tezaur
MIRÓZNĂ s. f. (Mold.) Mireasmă (1). Florile cele frumoase de prin marginea pădurei ... împlu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, P. 123. Într-această singurătate nu adie miroaznă plăcută de la brad. SADOVEANU, O. XIII, 322, cf. XI, 34, XIII, 41. Dormeam pe prispă, sub borea ușoară cu miroznă de livezi coapte. CAMILAR, C. P. 138. O miroznă de cărnuri fripte umpluse lunca. id. N. I, 259, cf. 30, II, 105, 125, SBIERA, P. 6. Și-nainte ne-au trimes. . . Pe lumina stelelor, Pe mirosna florilor. MARIAN, NU. 468. Se primblau ele. . . minunîndu-se de mîndreața copacilor și de mirozma florilor. ȘEZ, II. 50, cf. I, 167. Florile o samă înflorea, altele îmbobocea, mîndră miroznă mai avea. VASILIU, P. L. 99, cf. 60, 97. Nu mă-ndur a mă mai duce, De mirozna florilor, De dragul paserilor. PAMFILE, CR. 75, cf. ALRM II/I h 21. ◊ E x p r. A-i curge (cuiva) din mînă numai miroznă, se spune despre cineva îndeminatic, priceput la orice. Cf. ZANNE, P. III, 230. – Pl.: (rar) mirozne. CADE, SCRIBAN, D. – Și: mirósnă, miroaznă s. f. – Probabil contaminare Intre miros și mireasmă.