MORMĂÍRE s. f. (Mai ales la pl.) 1. Mormăit¹ (1). O dihanie răsări cu mormăiri grozave. SADOVEANU, O. X, 156, A ieșit și ursul și caută a scăpare, măcinînd în fălci mormăiri de tunet. id. ib. 465. 2. Mormăit^(2). Cuvinte de înduioșare nu înălța spre trecători, Dumnezeu era absent din mormăirile lui. ANGHEL, PR. 52. Vorbea și domnul lohan cu vocea-i aspră. Apoi mormăirile lui se adînciră, parcă veneau de undeva, dintr-un butoi. SADOVEANU, O. V, 329. Mormăirile ei erau tunete, invectivele trăsnete. id. N. F. 6. – Pl.: mormăiri. - Și: mornăire (LB, LM), mărmăíre (POLIZU), murmuíre (LM, COSTINESCU) s. f. – V. mormăi¹.