MORMĂIT¹ s. n. Faptul de a m o r m ă i¹. 1. Șir de sunete caracteristice pe care le scoate ursul; mormăire (1), mormăitură (1). Cf. m o r m ă i¹ (1). Prin gălăgia mulțimii pătrundeau bătăile sacadate ale darabanei. . . și mormăitul greoi al ursului. ULIERU, C. 86, cf. H II 28. (F i g.) Mi se mai părea că și un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările pînă la mine . . . Era vîntul. HOGAȘ, M. N. 161. Mormăitul tunurilor slăbește. REBREANU, N. 115. În tăcerea cuprinsurilor porni mormăitul depărtat al unei batoze. SADOVEANU, O. XII, 455. ◊ L o c. a d v. Pe mormăite = fără plăcere, fără voie, mîrîind. De trei luni moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite; își făcea el planul său de răzbunare. GHICA, S. 524. 2. Vorbire nedeslușită, pe ton scăzut sau nazal (care arată nemulțumire, indignare); bombăneală, mîrîit¹ (2), mormăire (2), mormăială, mormăitură (2). Cf. m o r m ă i¹ (2). Un mormăit gros, ce aducea, totuși, a glas omenesc, străbătu dinlăuntru pînă la noi: era blagoslovenia de intrare. HOGAȘ, DR. II, 7. Ascultînd mormăitul cunoscut al preotului și răspunsurile grăbite și răgușite ale dascălului, i se păru că toate acestea i s-au mai întâmplat o dată. REBREANU, NUV. 53. După horn, se auzi un mormăit subțire, apoi un căpșor bălan ș-un deget care scobea în nas se arătară la lumină. SADOVEANU, O. III, 89. Din camera cealaltă se auzea mormăitul lui Răghinâ. V. ROM. martie 1 954, 33. Cu mormăitul meu numai cu urșii m-aș putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 15. Omul cu broboadă. . . scoase un scurt mormăit. CĂLINESCU, E. O. I, 22. – Pl.: mormăituri. – Și: (regional) mornăít (BARCIANU), morăít (DDRF) s. n. – V. mormăi¹.