MOROCĂNÓS, -OÁSĂ adj. 1. (Despre oameni) Care vorbește puțin, care tace mereu (și, cînd vorbește, bombănește, obiectează), p o s a c, u r s u z; (despre înfățișarea, manifestările oamenilor) care exprimă, trădează o proastă dispoziție sufletească; (învechit și regional) moros. Nu-l cunoști pe moșul meu . , . un bătrîn serios, morocănos, de pe vremea lui Papură Vodă. ALECSANDRI, T. 758, cf. 422, 438. Sfădăuși, morocănoși: cînd era masa gata, atunci stîrneau ceva sfadă. CONTEMPORANUL, V₁ 103. Zău că nici nu prea aveam de ce să viu – răspunse el morocănos. SLAVICI, V. P. 82, Am auzit că e bătrîn morocănos și hursuz. HOGAȘ, M. N. 104. Mi s-a părut un om morocănos. LUNGIANU CL. 111. Sub înfățișarea placidă și de atîtea ori morocănoasă, eu am avut prilejul să aflu ce ascundea. C. PETRESCU, C. V. 301, cf. id. Î. II, 67. Pe poartă intră, dîrz și morocănos, bătrînul Mihu. SADOVEANU, O. V, 697, cf. id. P. S. 143, V. ROM. decembrie 1954, 59. ◊ (În context figurat) [Zăpada] se topea alene, împrăștiind cu umor pe fața morocănoasă a fluviului. . . o frivolă risipă de danteluri pufoase. GALAN, B; II, 113. ♦ (Rar) Plictisitor; anost. Levantinele, deprinse totuși cu viața morocănoasă din Constantinopol, găsesc pe cea de la noi și mai nesuferită. IORGA, C. I. I, 152. 2. (Regional) Leneș, încet la minte și la vorbă; bleg (Toplița). ALR II 3 721/228. ♦ (Substantivat) Idiot, cretin (Larga-Iași). ALR II 3 670/520. 3. (Regional) Prefăcut, nesincer (Miron Costin-Roman). ALR I .1 558/536. 4. (Prin Ban., în forma morăcănos) Zdravăn, voinic, bine legat. NOVACOVICIU, C. B. I, 14. – Pl.: morocănoși, -oase. – Și: (regional) morogănós, -oásă (ALR I 1 399/558), morăcănós, -oásă, morăcanós, -oásă (DDRF) adj. – Morocăni + suf. -os.