MORTIÉR s. n. Piesă de artilerie de calibru relativ mare, cu țeava scurtă și cu traiectoria de curbură mare, folosită în trecut pentru a trage din spatele unor obstacole. Lucruri de a pușcăriei. . . 8 mortiri. N. COSTIN, LET. II, 73/43. 40 tunuri, 3 mortari (tun de aruncat bombe), o mare mulțime de puște. AR (1829), 29²/10. Artileria alcătuită din trii tunuri și un mortariu. ib. 30¹/24. Am găsit 4 tunuri, un mortiar, trei magazii de praf de tun și o magazie de sare. CR (1829), 136¹/25. Mortierele se numeau pive și obuzurile bumbarale. BĂLCESCU, M. V. 658. Artileria cetății era 71 tunuri de calibru diferit. . . apoi 2 mortarie. BARIȚIU, P. A. II, 507. Pe gurile largi ale mortierelor zbucniră cîte o limbă de flăcări pe cari vîntul le întoarse înapoi. SANDU-ALDEA, U. P. 135. Dușmanii plouau înainte cu gloanțe și trăgeau cu mortierele obuze. MIRONESCU, S. A. 120. Cu două luni înaintea armistițiului, a fost îngropat de-o mortieră la Cașin. C. PETRESCU, A. 366. Mortierele pîndeau linia depărtărilor, CAMILAR, N. II, 101. – Pronunțat: -ti-er. – Pl.: mortiere. – Și: (sg. refăcut după pl.) mortiéră s. f.; (învechit) mortiár subst., mortár s. m., mortáriu (pl. mortarie) s. n., mortíri subst. pl. – Din fr. mortier. – La scriitorii mai vechi, din rus. мортур, мортура sau după lat. mortarium.