MOSC² s. m., s. n. 1. S. m. Mamifer rumegător din Asia, de mărimea unei căprioare, fără coarne, avînd o secreție frumos și puternic mirositoare, pe care masculul o acumulează într-o glandă specială situată sub pîntece; (rar) moscar (Moschus moschiferus). Pelcele de mosc (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Tibetul sau moscul din Etiopia. AR (1829), 20²/26. ♦ Blana prelucrată a moscului (1) Unde sînt îmbrăcâmintele cele scumpe și cu mosc ? (a. 1746). ap. TDRG. 2. S. n. Substanță plăcut mirositoare secretată de masculul moscului² (1) și folosită în industria de parfumuri, în cosmetică și în medicină; parfum fabricat din această substanță sau produs pe cale sintetică. Mirodeniile aromatelor ș-a moscului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 51^v/15. Mulți autori și pescari recomandă la momelile de mai sus a li se adăoga musc, șofran, cuișoare. . . și alte mirosuri tari, spre a-i atrage. ATILA, P. 55. Halepliu o urmărea amețit de parfumul ei suav și ticălos de mosc. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Același. . . parfum de musc în care se distingea vag miros de petrol. SADOVEANU, O. XI, 416. Muscul e o masă moale sau fărîmicioasă, brună închisă, care conține grăsimi, colesterină, săruri de amoniu. LTR². ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Mosc săpon, oca 5 bani (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Se zărea un lighean de argint pe al cărui acoperămînt era pusă o bucată de săpun mosc în formă sferică. FILIMON, O. I, 102. – Pl.: (1) moști, (2) moscuri. - Și: (învechit) musc, móscos (IST. Ț. R. 69) s. n. – Din ngr. μόσχος.