MOȚÁT, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre oameni și animale) Care are moț¹ (1). Porumbei de tot neamul. . . și de cei moțați și de cei încălțați. GHICA, S. 301. M-am încercat a da și-n ciovlice de cele moțate. ODOBESCU, S. III, 23, cf. 180. Păsărică moțată. VLAHUȚĂ, D. 258. Tracii moțați îl încinseră-ndată cu lungile suliți. MURNU, I. 83. Ieși în bătătură și prinse o găină moțată. SANDU-ALDEA, D. N. 270, cf. H XII 27, XVII 229. Ciuta moțată. TEODORESCU, P. P. 178, cf. ARH. OLT. XXI, 270. Ciocîrlan moțat Striga noaptea în sat (Cumpăna fîntînii). GOROVEI, C. 121. Am o găină moțată, O țin încuiată. Cînd mă duc ca s-o descui, Îi pun mîna pe cucui (Butea de vin). SADOVEANU, P. C. 14. ♦ (Despre oameni; ironic) Care caută să iasă în evidență cu orice preț; care se crede superior celorlalți, deosebit, grozav; îndrăzneț. Tu ești mai brează, Te aleseși mai moțată ? JIPESCU, O. 43, cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Substantivat; ca epitet) Minți, moțato ! DELAVRANCEA, S. 237, cf. id. A. 5. 2. Adj. Cu vîrf ascuțit; țuguiat. Doi surugii flăcăiandri, cu mintene numai găitane, cu căciula moțată de oaie p-o ureche. . . , îi mînau din călărie. ODOBESCU, S. I, 161. Silise cîrmuirea pe școlarii din țară să poarte. . . cămăși albe și căciuli moțate cu pene de curcan într-o parte. PAS, Z. i, 112. Cu căciuli moțate, Cu moțuri vărgate. TEODORESCU, P. P. 497. Vin nouă ciobani . . . Cu căciuli de urs, Că nu sînt supuși, Nalte și moțate, Pornite pe spate. MAT. FOLK. 3. După creastă se cunoaște puica care face ouăle moțate. PĂSCULESCU, L. P. 109. Căciulă moțată. ALR II 3 531/812, cf. 3 531/836, 791. 3. S. f. (Glumeț) Cimitir (așezat pe o înălțime) ; p. e x t. (art.) epitet pentru moarte. Lua-te-ar moțata ! I. CR. III, 220. Duce- te-aș la moțata. ARH.. OLT. XXI, 270. – Pl.: moțați, -te. – De la moț¹.