MOȚOC s. n. (Regional) 1. Coc. Era un portret. . . care înfățișa o cucoană bătrînă cu zulufi dinainte, cu un moțoc deasupra capului. GANE, N. III, 16. Primarele cu cojoc, Primărița cu moțoc Judecă ciocoii foc. MARIAN, SA. 177. ♦ (Adverbial; despre păr) în formă de coc. Nuna. . . îi prinde apoi [miresei] cozile moțoc, de unde și vorba: „s-a pieptănat cu cozile motoc ca o mireasă”. SEVASTOS, N. 236. 2. Mot¹ (1). Un motoc de lînă. CHEST. V 157/75, cf. DR. IX, 434, ALR I/I h 9/100. 3. (În forma mocioc) Măciulie (I 1). Boatâ cu moŝoc. ALR II 3 926/36. 4. Neastîmpăr, harțag (PASCU, C. 181), nărav (ȘĂGHINESCU, V. 96, ALR I 1 110/508, 727). Lelița cu busuioc, I-i bărbatu cu moțoc Și îi dă inul pe foc. ȘEZ. IV, 238. ◊ F i g. Că moțoc șade la foc Învăluit în cojoc. DOINE, 156. ◊ E x p r. A căuta (cuiva) moțoc (sau moțocuri) = a căuta (cuiva) motiv de ceartă; a învinui (pe cineva). Cf. CV 1950, nr. 4, 44, ALR I 1 334/526, 552. – Pl.: moțoace (TDRG) și moțocuri (ALR I 1 334/526, 552). – Și: moțóg (ALR I 1 110/727), mocíóc s. n. – Moț¹ + suf. -oc.