MUCENICÉSC, -EÁSCĂ adj. (Învechit) Care se referă la mucenici² (1), care aparține mucenicilor², specific mucenicilor², de mucenici². M[u]c[e]nicească sv[î]ntă besearică făcînd. . . o au sv[i]nțit. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^y/9. Și ai luat în simbriia nevoințelor tale, m[u]c[e]nic[e]ască cunună, id., ap. GCR I, 257/9. Marelui mucenic Dimitrie. . . nu îndrăznesc să-i împletesc cununi de laude. . . căci altă învățătură cearcă muceniceștile lui luptări. ANTIM, P. 42. Amestecînd sîngele cel mucenicesc cu ungerea preoției. MINEIUL (1776), 20^v1/1, cf. 18^r2/17, 24^r2/4. Dori că fiul ei se fie mucenic Domnului și așa de prunc mic băgîndu-i în cap slava mucenicească. MAIOR, D. 24. – Pl.: mucenicești. – Mucenic² + suf. -esc.