MUICĂ s. f. (Regional) 1. Mamă (I 1). Cf. ALEXI, W. E prostănac ca taica, dar aprig ca muica. SADOVEANU, M. C. 19, cf. H IX 124. Pe nedrept îl osîndea Și de muică-l suduia. TEODORESCU, P. P. 476. Mă duc la moară la Zorzolinca, Că mi-a bolnăvit muica. MAT. FOLK. 91. Muică, fă-mi o azmă de pîine, că mă duc după frate-meu. RĂDULESCU-CODIN, Î. 179. Lascu muica, că vă scoate ea acum pîinea din țăst, și o să mîncați. PAMFILE, S. T. 199. Mă-ntreabă muica mea: Trăiesc bine ca la ea ? DENSUSIANU, Ț. H. 224, cf. L. COSTIN, M. B. 13. Pîn' fusei la muica fată, Știui floarea cum se poartă. NOVACOVICIU, ap. CADE. Nane-te cu muica, nani, nani. ALR II/I MN 73, 2 658/872. 2. (Mai ales la vocativ) Mamă (I 2). Cf. GRAIUL, I, 86, 89. Cînd se duce acas'la mumă-sa cu atîta bănet, îl întreabă: – Da de unde atîta bănet, muică ? I. CR. III, 203. Hai, muică de mînă boii la plug. ALR I 896/878. 3. (De obicei determinat prin „bătrînă”) Bunică. ALRM I/II h 238. – Pl.: muici. – Cf. m a m ă, m ă m u c ă¹.