MUNCIT, -Ă adj. 1. (Învechit) Supus la munci (1); torturat, chinuit (fizic sau moral). Sluga mea răsturnat iaste în casă, slăbit și iute muncit. CORESI, EV. 226. Ca un dirept și înțelept, nu turbură suflet muncit. VARLAAM, C. 285. ◊ (Substantivat, m.) Apostolii, prorocii și mucenicii (munciții C). PSALT. 333. Vădzurăși munciții din muncă (a. 1580). CUV. D. BĂTR. M, 362/20. 2. Ostenit, istovit, vlăguit (de muncă, de suferință, de griji etc.). Measeru-s eu și muncit (î n m u n c i c, î n u s t e n e a l e c², î n o s t e n i a l e D) de tinereațele meale. PSALT. 181. ♦ Care trădează oboseală, epuizare. Fața lui uscată, cu pielea oacheșă și întinsă pe oase, era muncită și mohorîtă. REBREANU, NUV. 283. 3. (Despre terenuri agricole) Lucrat, cultivat. În anul dintîi, din douăzeci de prăjini de grădină muncită, abia de au avut cîteva băniți de ceapă. GALAN, Z. R. 45. Se zice pămîntului nelucrat: țelină, iar la cel lucrat se zice muncit. H XI 246, cf. XIV 86. 4. Lucrat sau ornamentat cu multă migală. La paști ei fac „ouă roși”, „împestrite” și „muncite”. MARIAN, O. II, 253, cf. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 189. Cămeșî muncită. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 5. Dobîndit prin muncă (3). Banul muncit nu să prăpădește. ROMÂNUL GLUMEȚ, 25, cf. GCR II, 374. – Pl.: munciți, -te. – V. munci.