MUNCULIȚĂ s. f. (Familiar) Diminutiv al lui m u n c ă (3); (concretizat) bun realizat prin muncă; (familiar) muncușoară. Siliți-vă. . . a păzi sfătuirile mele și trăinde cinstite, cu munculița voastră. GORJAN, H. IV, 169/30. Nu-i păsa lui de nu știu cine de ar fi fost. Vezi că-și căta de munculiță lui. ISPIRESCU, L. 205. Putem spune că ni s-a dus munculița noastră pe gîrlă. C. PETRESCU, Î. II, 209. Ne-am răfuit pe dreptu și pe munculița noastră și a părinților noștri. id. R. DR. 79. O fi fost. . . bani din munculița și sudoarea altora. KLOPȘTOCK, F. 89, cf. 286. Birul greu, podveada grea, Vai de munculița mea ! TEODORESCU, P. P. 290. Și-i păcat de munculița mea dintr-o vară întreagă. ȘEZ. V, 10. Arîndașii ne mănîncă pe noi. Toată munculița, toată sudoarea noastră la ei să duce. GRAIUL, I, 211. Își ridea naiba de munculița lui. MUSCEL, 65. Așa ai păzit tu grădina, măi ? Nu ți-e milă ție de munculița mea ? I. CR. III, 68. – Muncă + suf. -uliță.