MUNIȚIE s. f. (Mai ales la pl.; la sg. cu sens colectiv) Proiectile (și accesoriile acestora) folosite la armele de foc; p. e x t. (popular) armament. Ghica Vodă. . . au lăsat 3 tunuri, multe steaguri, multă muniție și multă zăhărea. ȘINCAI, HR. III, 295/13. Oastea turcească mai mult nu este în ființă. Au pierdut 40 tunuri, patru mortiare, o mulțime de pușci și de muniții. CR (1829), 85³0, cf. 18²/24. Plătesc pe an un tribut ce se cuprinde în muniții... și materialuri de războiu. AR (1830), 89²/36. Muniție și toate cele trebuincioase la război să încarcă și să descarcă în toate părțile. GT (1839), 51^a/3. Se ocupară. . . cu hamurile de la baterii și cară de munițiuni și transporturi. BARIȚIU, P. A. II, 424. Au sfîrșit și munițiile și merindele. NEGRUZZI, S. I, 173. Osman-Pașa primește dinspre apus coloane de munițiuni și de proviant. MAIORESCU, D. II, 97, cf. I, 551. Dincolo de magaziile de muniții. . . își înalță fruntea o placardă strîmbă. SAHIA, N. 116. Toată lumea își curăța muniția și se pregătea de masă. SADOVEANU, O. II, 435. Muniție n-am căpătat nimic, tunuri n-am avut. T. POPOVICI, S. 399. Dumneavoastră ați putea să ne dați muniții. V. ROM. ianuarie 1955, 99. Cu monîtîia la schinare. GRAIUL, I, 486. – Pronunțat: -ți-e. – Pl.:muniții.- Și:(învechit) munițiune, (regional) munîție (pl. munîțiuri T. PAPAHAGI, M. 226), monîție s. f. – Din germ. Munition, lat. munitio, -onis, fr. munition.