MURĂTURĂ s. f. 1. (Mai ales la pl.) Legumă fermentată, acră, conservată în saramură sau în oțet; (regional) murătoare (3). Murături de pătlăgele, delicatese mie pînă aici necunoscute. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 9. Și murăturile foarte îi plăceau. SLAVICI, N. I, 5. Iarna, acu, mai vede omul de casă, mai pune o murătură. PAMFILE, R. 252, cf. 197. Epoca murăturilor și a bulionului. BRĂESCU, A. 66. Sfătuit de dogarii mai în vîrstă, care cunoșteau sezonul butoaielor, al murăturilor de tot felul, Brad Gheorghe o luă spre gara electrică. V. ROM. octombrie 1954, 111, cf. H II 81, XII 174, 241, XIV 417. Cîne, mîță să nu ucizi, că se fac murăturile bune. ȘEZ. VI, 44. Iarna. . . iei din murături și le mînînci cu mămăligă. ib. VIII, 33, cf. VICIU, GL., CIAUȘANU, V. 184, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 756. Murătură din mură nu să face. PANN, P. V. I, 134/14. Sărătură, sărătură Pîn-ajungi la murătură (= cine duce un trai prea îmbelșugat, ajunge la sărăcie). Cf. ZANNE, P. IV, 104, III, 664. 2. (Ban.) Argăseală. Cf. m u r a (5). Cf. CADE. – PL: murături. – Mura + suf. -ătură.