MURDĂRIE s. f. 1. Starea a ceea ce este murdar (1); (concretizat) strat de necurățenie care acoperă sau îmbîcsește ceva, j e g, r a p ă n, (rar) m î n j e a l ă (I 2), (regional) m u r u i a l ă (3), m o c i c o ș a g, m î z g a l ă (3), m o ș c o l e a l ă, (turcism învechit) m u r d a r l î c (1) ; resturi nefolositoare, gunoi. Maidane pline de murdării. CONV. LIT. XXII, 57. Toate murdăriile le arunca pe bordeiul lui. ISPIRESCU, L. 154. Dar vezi să nu-mi facă murdărie, ori să-mi umple casa cu cine știe ce mirosuri! REBREANU R. I, 169, cf. ALRM I/I h 184. 2. Excremente. ♦ (Regional) Must (I 8). Cf. ALR II 5 678/414, 886. 3. F i g. Caracter, atitudine, comportare sau faptă vrednică de dispreț, josnică, nedemnă, degradantă, imorală; josnicie, mîrșăvie, (turcism învechit) murdarlîc (2). Va să zică popa l-a ademenit să mă trădeze. . . Iată pînă unde merge murdăria unui cărturar ! REBREANU, I. 235, cf. 216. La cîte murdării nu m-am pretat ca s-o spionez. CAMIL PETRESCU, T. II, 106. Nici nu-ți imaginezi dumneata la cîte murdării trebuie să închizi ochii ca să capeți un rol. PETRESCU, C. V, 219. Bine că nu m-ați amestecat și în murdăria asta. DEMETRIUS, C. 61. Oamenii aceștia țesuseră în jurul fermei un lanț întreg de murdării, de falsuri, de corupție, de banditisme. V. ROM. martie 1954, 36. ♦ (Rar) Vorbă necuviincioasă, obscenă. Cf. LM. – Pl.: murdării. – Și: (regional) murdălie s. f. BUL. FIL. V, 168. – Murdar + suf. -ie.