MURMURA vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre ape, despre vînt sau despre alte elemente ale naturii) A produce un zgomot slab, continuu și monoton; a susura, a șopoti, (învechit) a murmui¹ (l). Cf. VALIAN , v. Ríul care murmurează. NEGRUZZI, S. II, 15. Unde murmură izvorul și unde cîntâ mierla. ODOBESCU, S. III, 87. Izvoare vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I, 93. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmurâ-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I, 96, cf. II, 14. Picăturile de apă murmurau câzînd din streșină. SADOVEANU, O. I, 147. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. id. ib. III, 210. Îndolente valuri veșnic au să ducă, Murmurînd nostalgic, rămînînd pe loc, Etereea noastră gemină nălucă. BENIUC, C. P. 103. Pîrîu murmurează. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2 T r a n z. (Despre oameni) A pronunța, a vorbi, a spune sau a cînta cu tonul scăzut, adesea monoton, șoptit și uneori nedeslușit. Basarabii ar fi murmurat acest cuvînt, așa- zicînd cu d-a sila. HASDEU, I. C. I, 46. Dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche. EMINESCU, G. P. 65. Murmurînd cu o satisfacție plină de mîndrie: – Uite-așa-s bărbații ! REBREANU, R. i, 28. Și tocmai asta e întrebarea cea mare ! murmură îngrijorat Grigore. id. ib. II, 13. S-a ridicat repede, murmurînd: iartă-mă, Vladimir. SAHIA, N. 60. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. V, 646, cf. 708. îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Voi intra masiv și greu în vreme. . . Murmurînd o doină trist. BENIUC, V. 9. Voicule, murmura el cu glas scăzut, . . . care e situația acolo ? PREDA, d. 157. Ceasuri lungi scria de zor făr' să obosească, Murmurînd încetișor Limbă păsărească. DEȘLIU, M. 59. (F i g.) Noaptea-ntreagă o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I, 316. Iar apele, ciocnind tăceri, Trecutul ți-l murmură. LESNEA, I.118. Vadul își murmură cîntul. BENIUC, V. 99. ◊ A b s o l. Fata sărută murmurînd floarea. EMINESCU, N. 18. (F i g.) Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman. id. O. I, 24. Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stînă. id. ib. 231. ♦ I n t r a n z. P. e x t. (Despre vorbe, cîntece etc.) A răsuna încet, domol. Printre mîndrele coloane o cîntare blînd murmură. EMINESCU, O. IV, 131. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VI, 532. 3. I n t r a n z. A-și exprima nemulțumirea vorbind încet, printre dinți, a protesta cu glasul scăzut; a se plînge, a mormăi¹ (2), a bombăni, (învechit) a murmui¹ (2), a murmurisi. V. c î r t i. Cf. COSTINESCU. Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu. BOLINTINEANU, O. 424. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O.4. Cei ce se luptă murmurînd, De s-ar lupta și-n primul rînd Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I,0 257. Biroul însă începea să murmure și Sergiu schimba vorba. BASSARABESCU, S. N. 44. Oamenii nu se ajung și murmură și se agită și amenință. REBREANU, R. I, 223. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit ? SADOVEANU, O. I, 70. Din sate veni vestea că sărăcimea murmură, cîrtește și înjură. STANCU, R. A. IV, 172, cf. ALR II/I h 31. 4. I n t r a n z. (Regional; despre urși) A mormăi¹ (1) (Balș). ALR SN III h 677/876. – Prez. ind.: murmur (pers. 3 accentuat și murmură) și (învechit și regional) murmurez. – V. murmur. Cf.fr. m u r m u r e r, lat. m u r m u r a r e.