MURUIALĂ s. f. 1. Faptul de a m u r u i¹. 2. Pămînt sau lut muiate cu apă, uneori amestecate cu baligă și paie sau cu var și nisip, cu care se muruiesc¹ pereții, pardoseala etc.; (regional) imală, murluială. V. t e n c u i a l ă. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., COSTINESCU. Nici muruiala pe pereții de lemn n-are înțeles, fiindcă tot cade cu vremea. SLAVICI, N. I, 9. Acuma părintele ședea mai bucuros afară decît în casă, fiindcă din casă nu se vede atât de bine muruiala casei. id. ib. 20, cf. F (1884), 116. LIUBA-IANA, M. 9. După aceea, a pus-o să-i ungă prispa cu muruială de lut galben și bălegar de oaie. CAMILAR, C. P. 68, Cf. REV. CRIT. III, 161, COM. SAT. III, 79, CHEST. III 128/6, ALR I 1 677/348, ALRM II/I h 279, A I 21, V 15,16, 20. ♦ (Învechit) Var. Au ars oasele împăratului Idumeii în muruială. BIBLIA (1688), 591¹/36. ♦ (Prin Ban.) Amestec de var și nisip folosit pentru a lega între ele pietrele sau cărămizile unei construcții. V. m o r t a r¹. Cf. F (1884), 116. ♦ (Regional) Pămînt frămîntat din care se construiesc pereții (Mogoșești-Slatina). CHEST. II 86/80. ♦ (Tehn.) Material argilos folosit la astuparea fisurilor, crăpăturilor și, în general, a golurilor de dimensiuni mici din pereții lucrărilor sau ai construcțiilor subterane, pentru a le asigura etanșeitatea. Cf. LTR². ♦ (Regional) Humă neagră/amestecată cu baligă de cal), cu care se trag brîiele împrejurul ferestrelor casei (în exterior). Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 3. (Prin Bucov.) Murdărie (1). LEXIC REG. 105. 4. (Regional) Amestec de făină cu apă (și șofran sau gălbenuș de ou), cu care se unge pîinea, colacii, mălaiul etc., înainte de a se băga în cuptor. V. c i r. Se ung pîinile și mălaiele pe deasupra cu muruială de făină de grîu, ca ele să nu crape. GOROVEI, CR. 81, cf. ȘEZ. V, 107, A V 16, VI 26. – Pl.: muruieli. – Murui¹ + suf. -eală.