MUSCĂLESC, -EASCĂ adj., s. f. I. Adj. (Popular) 1. Care aparține muscalilor¹ (1), care se referă la muscali¹, caracteristic muscalilor¹, care provine din țara lor. Macat dă pînză muscălească (a. 1802). DOC. EC. 68, cf. LB. Să am a face sobe . . . mari, muscălești (a. 1829). ib. 441. Răsăritul luceafărului moscălesc . . . , Petru cel Mare. RUSSO, S. 108. Vine un vînt de cele muscălești . . . iar m-o prins gutunariu. ALECSANDRI, T. 839. Doi bolnavi din Spandau au avut choleră muscălească autentică, CARAGIALE, O. VII, 176. Trei icoane muscălești . . . stau agățate de perete. DELAVRANCEA, S. 8. Avea ochii albaștri ai maicei sale valide Targan, roabă răpită de copilă din țara muscălească. SADOVEANU, O. X, 303. Un boiernaș cu anteriu, dar cu șapcă muscălească, se întoarce spre nevasta lui. CAMIL PETRESCU, O. II, 252. Craiu muscănesc Murgu-ncăleca. ALEXICI, L. P. 57. (În descîntece) Gălbenare muscălească, Gălbenare franțuzească, Gălbenare românească. MAT. FOLK. 1 140, cf. 1 512. ◊ C o m p u s: (Bot.) scaiete-muscălesc sau spin-muscălesc, scai-muscănesc = holeră (Xanthium spinosum). Grădina plină de buruieni și de scai-muscănești. RETEGANUL, P. III, 31. ♦ Care făcea parte din populația Moscului, care locuia la Mosc; p. g e n e r. rus. În anul acesta au luat turcii îndărăptu cetatea Assovului de la cozacii muscălești. ȘINCAI, HR. III, 37/1. [Cantemir] era, prin viața pe care o dusese, cînd între turci, cînd între prietenii și rudele sale muscălești, . . . mai degrabă un cosmopolit. IORGA, L. I, 289. 2. Care aparține muscalilor¹ (2), care se referă la muscali¹. V. b i r j ă r e s c. Cf. SCRIBAN, D. II. S. f. art. (Regional) Numele unei hore cu ritm lent; melodie după care se execută această horă. Cf. VARONE, J. R. 43. – Pl.: muscălești. – Și: (regional) muscănesc, -ească, moscălesc, -ească adj. – Muscal¹ + suf. -esc.