MUSIU s. m. sg.(Învechit, în Munt. și Mold.; adesea urmat de numele persoanei) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat; domn. V. c u c o n. Solul franțezilor, monsiu de Siatonov, se împotrivi. VĂCĂRESCUL, IST. 270. Cu frăț[eas]că dragoste mă închin dumitale, munsiu Alexandr (a. 1810). FURNICĂ, I. C. 276. Lui monsiu Chiunem iarăși multe închinăciuni. KOGĂLNICEANU, S. 2. Ieși munsiu cît îi cu cinste, să nu capeți un cevaș.PR. DRAM. 366. Musiu ! domnule ! m-ai nenorocit ! CARAGIALE, O. VI, 37. Sevastița se mărită cu un tînăr de viitor, ca musiu Năstase. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 42. Trebuie să știi mata, musiu Mihăiță, că ne-ai făcut o deosebită plăcere venind astăzi aici. SADOVEANU, O. IX, 440, cf. id. N. F. 9. ◊ (Azi glumeț sau ironic) Ce poftești, mă musiu ? CARAGIALE, T. II, 11. Și eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful meu. id. O. VI, 10. Și dumitale ți-o fi plăcînd sfinții ăi noi ca lui musu Jenică. DELAVRANCEA, O. II, 311. – Accentuat și: musiu. – Și: monsiu, munsiu, musu s. m. sg. – Din fr. monsieur.