MUTĂLĂU s. m. (Regional) 1. Om mut (I 1) (ȘĂINEANU, D. U., ALR II 6 885/219); s p e c. om sau copil care vorbește greu (DDRF, SCRIBAN, D.). 2. Om tăcut, morocănos, ursuz. V. m u t (I 5). Cf. ALR I 1 573, ALR II 3 676. 3. Om nepriceput, prost, tont, idiot; prostălău (LB, LM, ALR II 3 670/219, 279), nătărău, om de nimic (MARIAN, O. I, 113, id. S. R. II, 217, PASCU, S. 417). Cf. m u t (II 1). Dar nevasta-i tăie vorba: lasă-l încolo, cine știe ce mutălău o fi și ăsta. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 39, cf. 40. Rînjea cu rîsul grosolan al unui mutălău. REBREANU, N. 9. Celalalt era mai mutâlău, mai abătut cu leuca, cum se zice. CĂTANĂ, P. B. II, 139. Feciorii s-or iefteni . . . Iar cari îs mai mutălăi, Fi-vor cu doi grițari răi. MARIAN, SA. 123. Șed'e ca un mutalău. A I 24. 4. Om necăsătorit; burlac (Sighiștel-Nucet). Cf. TEAHA, C. N. 245. – Pl.: mutălăi. – Mut + suf. -ălău.