MUZICALITATE s. f. Însușirea de a fi muzical ; caracter muzical; sonoritate (plăcută); armonie. Din pana lui Eminescu ies capodopere . . . muzicalitatea limbii, potrivirea desăvîrșită a imaginilor cu simțirea și o economie perfectă în privința spațiului. GHEREA, ST. CR. I, 158. În unele versuri, muzicalitatea se-unește . . . cu plasticitatea versului. PUȘCARIU, L. R. I, 94. Muzicalitatea interioară a stilului lui Russo are uneori o funcțiune imitativă. VIANU, A. P. 45. Hegel nu pronunță cuvîntul muzicalitate în legătură,cu fenomenul literar. GL 1958, nr. 5, 6/3. – Muzical + suf. -itate.